China a reuşit în ultimele decenii, pe fondul scepticismului Occidentului, să schimbe modelul economic şi să devină o putere de rang mondial, comentează cotidianul The New York Times, subliniind că, acum, Beijingul încearcă să ajungă pe primul loc în pofida ostilităţii Washingtonului.
În perioada incertă care a urmat decesului lui Mao, cu mult înainte ca naţiunea chineză să devină o forţă industrială şi ca Partidul Comunist să găsească o soluţie pentru remodelarea lumii, un grup de studenţi la facultăţi de economie s-au adunat într-o staţiune montană situată lângă Shanghai. Acolo, în pădurile de bambus din Moganshan, studenţii aveau o întrebare presantă: Cum va putea China să ajungă din urmă Occidentul? Era în toamna anului 1984, iar, în cealaltă parte a lumii, Ronald Reagan promitea “dimineaţă din nou în America”. Între timp, China tocmai îşi revenea după decenii de crize politice şi economice. Se înregistraseră progrese în zonele rurale, dar peste trei sferturi din locuitori încă trăiau în sărăcie extremă. Statul stabilea unde lucra fiecare om, ce producea fiecare fabrică şi care erau preţurile produselor. Studenţii şi cercetătorii care participau la Simpozionul academic al economiştilor tineri şi de vârstă mijlocie voiau activarea forţelor economiei de piaţă, dar se temeau că putea fi distrusă economia – sau birocraţii şi ideologii alarmişti care o controlau. Noaptea târziu au ajuns la un consens: fabricile trebuiau să atingă cotele stabilite de stat, dar puteau vinde orice produceau suplimentar la orice preţ doreau. A fost o propunere inteligentă şi radicală de evitare a economiei planificate şi o provocare pentru un membru de partid care era în sală dar nu avea noţiuni de economie. “În timp ce ei discutau problema, eu nu am spus absolut nimic. Mă gândeam: cum să facem acest lucru să funcţioneze?”, îşi aminteşte Xu Jing’an, care acum are 76 de ani şi este pensionar.
“Economia Chinei s-a dezvoltat atât de rapid şi atât de mult timp încât acum este uşor să uităm cât de improbabilă era transformarea ei într-o putere globală, cât de mult a fost improvizată ascensiunea şi cât era rezultatul disperării. Propunerea cu care Xu Jing’an a plecat din staţiunea montană a fost adoptată rapid ca politică guvernamentală, fiind un pas esenţial spre această transformare remarcabilă. În prezent, China este pe primul loc în lume la numărul mare de proprietari de locuinţe, la numărul utilizatorilor de Internet, al absolvenţilor de colegii şi, după unele criterii, al miliardarilor. Sărăcia extremă a scăzut sub 1%. O naţiune care era izolată şi săracă a devenit cel mai important rival al Statelor Unite după destrămarea Uniunii Sovietice”, comentează editorialistul Philip Pan, într-un articol publicat în cotidianul The New York Times sub titlul “Ţara care nu a eşuat / Occidentul era sigur că abordarea Chinei nu va funcţiona. A trebuit doar să aştepte. Şi încă aşteaptă”.
Astăzi, China probabil ar fi de nerecunoscut pentru fondatorii comunişti ai naţiunii, deşi trecutul continuă să fie puternic, iar “turismul roşu” este o mare industrie. Statul nu mai decide unde munceşte fiecare cetăţean şi ce produc fabricile, China este pe primul loc la numărul absolvenţilor de colegii şi al utilizatorilor de Internet, iar Beijingul pregăteşte o misiune pe Lună. “Lumea a crezut că va schimba China, dar succesul Chinei a fost atât de spectaculos încât a schimbat lumea”, notează NYT.
“Asistăm la o competiţie epocală. Preşedintele Chinei, Xi Jinping, aplică o agendă mai agresivă pe plan internaţional în timp ce intensifică modalităţile de control pe plan intern, iar Administraţia Donald Trump a lansat un război comercial şi se pregăteşte pentru ceea ce ar putea fi un nou Război Rece. Totuşi, la Beijing, problema este mai puţin cum să ajungă din urmă Occidentul, ci mai degrabă cum să fie pe primul loc – mai ales în noua perioadă marcată de ostilitate americană. Parcursul le este familiar istoricilor – o putere în ascensiune care o contestă pe cea actuală, cu o complicaţie cunoscută: timp de câteva decenii, Statele Unite au încurajat şi au contribuit la ascensiunea Chinei, colaborând cu liderii chinezi şi cu poporul pentru construirea celui mai puternic parteneriat economic din lume, unul care a ridicat ambele naţiuni. În tot acest timp, opt preşedinţi americani au presupus ori au sperat că până la urmă China va ceda la ceea ce ei au considerat a fi regulile stabilite ale modernizării: prosperitatea ar urma să alimenteze revendicările populaţiei pentru libertate politică pentru a aduce China în rândul naţiunilor democratice. Ori economia Chinei se va prăbuşi din cauza autoritarismului şi birocraţiei. Dar nu s-a întâmplat niciunul dintre aceste lucruri. În schimb, liderii comunişti chinezi au sfidat aşteptările în mai multe rânduri. Au adoptat capitalismul deşi continuă să se intituleze marxişti. Au folosit represiunea pentru a se menţine la putere, dar fără a bloca antreprenoriatul şi inovarea. Înconjuraţi de adversari şi rivali, au evitat războiul, cu o singură excepţie, deşi au alimentat sentimentele naţionaliste pe plan intern. Au condus timp de 40 de ani generând creştere economică în mod neîntrerupt, recurgând frecvent la politici diferite de cele teoretice, considerate eşecuri în manualele economice”, subliniază NYT.
În septembrie, China a marcat depăşirea Uniunii Sovietice ca longevitate, iar ulterior a celebrat 69 de ani de guvernare comunistă. În plus, China tinde să devină o superputere economică. “Au existat tendinţe de rezistenţă socială. Împăcarea reformiştilor cu cei care se opuneau a fost o artă”, explică Xu Jing’an.
Economiştii americani erau sceptici, subliniind că erau necesare politici specifice economiei de piaţă, în caz contrar existând riscul blocajului economic din cauza birocraţiei. “Dar China are un avantaj bizar în contracararea rezistenţei la birocraţie”, observă editorialistul NYT, explicând că Beijingul a început să trimită cadre de partid la studii în Statele Unite şi în alte ţări pentru a se întoarce cu abilităţi despre funcţionarea modelului economic occidental. De asemenea, a fost îmbunătăţit accesul la educaţie în China. Modelul economic chinez a fost reformat, deşi la nivel politic schimbările au fost blocate, cu excepţia introducerii unor limite din punctul de vedere al numărului de mandate.
Pe parcurs, elita de partid a acumulat bogăţie, astfel că a început să accepte privatizările şi tranziţia de la economia planificată. În prezent, sectorul privat din China produce peste 60% din profitul economic al ţării şi angajează peste 80% din forţa de muncă urbană. Beijingul a adoptat un tip de reprimare selectivă, blocând disidenţii, fără însă a interveni asupra vieţilor private şi acordând libertate suficientă pentru a menţine creşterea economică.
“China nu este singura ţară care a reuşit să îmbine sistemul autoritarist cu nevoile economiei de piaţă. (…) Problema este dacă poate continua să aplice acest model în contextul în care Statele Unite sunt mai degrabă un adversar decât un partener. Războiul comercial abia a început. Şi nu este doar război comercial. Nave şi avioane militare americane contestă revendicările teritoriale chineze în zone maritime disputate cu frecvenţa cu care China suplimentează bugetul pentru apărare. Washingtonul se mobilizează pentru a contracara influenţa din ce în ce mai mare a Beijingului pe plan internaţional, avertizând că extinderea infrastructurii la nivel global atrage efecte. Totuşi, cele două naţiuni pot ajunge la o situaţie reciproc acceptabilă. Dar atât politicienii de stânga, cât şi cei de dreapta din SUA au catalogat China drept campion al unei ordini globale alternative, un model bazat pe valori autocrate şi pe subminarea concurenţei corecte. Este un consens rar în Statele Unite, unde există disensiuni pe aproape toate celelalte subiecte, inclusiv asupra modului în care puterea a fost exercitată pe plan internaţional în ultimele decenii şi asupra modului în care va trebui exercitată de acum înainte”, subliniază editorialistul Philip Pan, observând că Partidul Comunist chinez poate dovedi că are puterea necesară pentru a menţine ritmul creşterii economice chiar şi în competiţia cu Statele Unite.
