A renunța la “românism”, înseamnă, pentru noi, românii a renunta la viață, a te refugia în moarte.
Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această țară, să „discutăm” cazul câtorva sute de mii de nefericiți care și-au ales, din prostie sau din lipsa de bărbăție, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toțîi, îi elimina de la sine. Toată inerția lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu se vor desprinde firesc și vor cădea.
De la o vreme, de când se discuta tot, a început să se discute și „românismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieții. Nu-ți poți discuta destinul biologic; poți cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma evidența aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naționalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile așa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simț, însă, trebuie să i se pară cel puțin exagerată această dorință nepotolită de a discuta în jurul noțiunii de „român” și „românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înțelesurile românismului, să-i găsim valorile sale, universale, să creăm în cadrele românității – adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de a rămâne vii și de a crea.
Dar sunt și oameni – toți aceștia „buni români” – care te acuză că nu-ți strigi destul de des sau destul de tare dragostea de neam și dorința de a-ți face datoria către țară. Trebuie să mărturisesc că am fost puțîn stânjenit ascultând astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent – și nu e deloc necesar – să strigi în gură mare că-ți iubeșți neamul. Dar cum nu e decent să strigi în gură mare că-ți iubeșți părinții, că-ți adori mama, că ai fi gata să-ți dai viață pentru ea. Poate că acum s-a schimbat puțin mentalitatea. Poate că acum oamenii se-ntâlnesc între ei și-și spun unul altuia: „Tu cât de mult îți iubeșți mama? Ar fi gata în orice moment să-ți tai mâna pentru ea?”
Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te socot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism” – pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferență dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”. Multă vreme n-am știut că a vorbi despre românism înseamnă a fi mercenar hitlerist – după cum nu am știut că a vorbi numai o dată pe zi despre același lucru înseamnă a fi subersiv și primejdios siguranței statului. Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români și de a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam că nimeni nu poate renunța la Eminescu decât cu riscul de a muri spiritualicește, de a ajunge nefertil și mizer. Iată că astăzi, cel puțin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru acești oameni foarte multe ofense grave: te transformă imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile aceste nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui Karl Marx un român poate să spună „da” sau „nu” – și nu se supără nimeni. Dar asupra tradiției Eminescu – Iorga – Pârvan nu se poate spune decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – și fiecare dintre noi este obligat s-o facă – dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naționalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur și simplu a-ți vedea de treaba, în colțișorul tău, împăcat cu pământul românesc, și cu cerul de deasupra.
Lucrurile acestea le credeam la mintea omului și cunoscute – cât de obscur – oricărui creier matur. Descopăr, însă, cu mirare, că, dimpotrivă, ele sunt senzațional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sunt creațiile lui Mussolini și Hitler. Dacă nu mi-aș cunoaște „clasicii”, cum se spune, poate aș fi fost dispus să cred că a afirma: „sunt român” înseamnă a afirmă „sunt fascist” sau „hitlerist”. Din întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Hașdeu, Iorga și Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceștia au fost oameni vii și, ca atare, au gândit și au creat românește. Poate fără știrea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălțat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conștient la viața spirituală sau socială a României, trebuie să-și asimileze valorile acestea, trebuie să-și asimileze tradiția Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.
Lucrurile acestea se simt, se știu, dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus să-și dea sângele ca să-și apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-și dea sângele pentru țară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea și la întrunire, în tren și pe câmp. E oarecum indecent să vorbeșți de sângele pe care ești gata să-l verși pentru țară, de sacrificiul vieții tale pentru „prosperitatea neamului”. Țara și neamul au nevoie de tine și în împrejurări mai puțin solemne. Deocamdată ți se cere să te cobori din tramvai prin scara din față, să nu scuipi pe stradă, să nu primești bacșiș, să nu te vinzi partidelor, să nu-ți treci copiii în școală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta și apoi la tribuna publică, să-ți faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii și australienii, să nu mai spui „las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ți se cere muncă și perseverență, și alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea „lucruri mici” se clădește o țară și o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu și de sfințenie. Dar nu oricărui cetățean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puțin lichelism, mai puțin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toți oamenii ar fi dispuși să realizeze în viața lor de fiecare zi aceste „lucruri mici” – se vor găsi destui oameni mari care să creeze și să organizeze România pe care o merită urmașii noștri.
MIRCEA ELIADE, „Criza românismului”, Vremea, an III, nr. 375, 10 februarie 1935 (Fragment)
Mircea Eliade (Bucureșți, 13 martie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureșți, încheiate cu o teza despre filozofia Renașterii (1928), și la Calcutta (India, decembrie 1928 – decembrie 1931), în urmă cărora își susține doctoratul în filozofie, la Bucureșți, cu o lucrare asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între 1933 și 1938, simultan cu o intensă activitate beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și istoria religiilor la Universitatea din Bucureșți.
În timpul războiului, este atașat cultural al ambasadei României la Londra ( 1940 – 1941) și consilier cultural la Lisabona (1941 – 1945). Din 1945 se stabilește la Paris, unde preda istoria religiilor întâi la Ecole Pratique des Hautes Etudes (până în 1948), apoi la Sorbona. Solicitat în S.U.A., după un an de cursuri ținute că Visiting Professor pentru “Haskell Lectures” (1956 – 1957), acceptă postul de profesor titular și de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 “Catedră Mircea Eliade”) a Universitățîi din Chicago.
Sursa: Certitudinea
