„Butoiul cu pulbere” al Europei riscă să se reaprindă și rănile cicatrizate, dar nevindecate, să se redeschidă, pe fondul ultimului „dosar”, nefinalizat de aproape 200 ani: Bosnia, Libanul etnic din Balcani.
Secolul al XIX-lea a însemnat căderea Imperiului Otoman, „bolnavul” Europei, și apariția a trei state naționale în vidul creat: Serbia, Bulgaria și Grecia, fiecare dintre ele cu propriile viziuni imperiale, venite pe fondul unor tradiții vechi de secole. Astfel, începutul secolului XX a adus trei războaie balcanice, ultimul – Primul Război Mondial – fiind fatal pentru imperiile transnaționale din Europa, în speță imperiul austro-ungar al Habsburgilor. Principalul beneficiar a fost Belgradul, prin nașterea viitoarei Iugoslavii.
La bază a existat o ideologie iugoslavă, însă cu viziuni diferite: cea de la Belgrad / centralistă și cea de la Zagreb / autonomă – federativă. Inclusiv liderul Iosip Broz Tito, croat de origine, a îmbrățișat parțial ideologia sârbească și a menținut unitatea Iugoslaviei comuniste printr-o mână forte, dat fiind că reușise să câștige războiul împotriva naziștilor și a ustașilor croați fără sprijinul lui Stalin și al URSS.
Moartea lui Tito și a bipolarismului mondial a aruncat în aer status quo-ul postbelic din Balcani. Astfel, au crescut în intensitate vocile naționale din rândul republicilor iugoslave, iar răspunsul Belgradului a fost unul de forță, dar ineficient. A urmat independența Sloveniei și a Croației, apoi cea a Bosniei, o republică populată de 3 etnii – sârbii ortodocși, croații catolici și bosniacii musulmani. Ținând cont și de dorința Belgradului și Zagrebului de a controla noua republică, situația internă din Bosnia a degenerat în război civil și genocid. Occidentul, în frunte cu SUA, a învins Belgradul și l-a determinat pe președintele sârb Slobodan Miloșevici să uite de alipirea teritoriului sârbesc din Bosnia, dar au acceptat crearea unei federații etnice, unde sârbii să aibă o entitate autonomă – Republica Srpska.
Acordurile de la Dayton au oprit masacrul și războiul, Curtea Penală Internațională i-a judecat și condamnat pe liderii sârbi, însă „dosarul” a fost pus în stand-by, fiind de fapt o pace „strâmbă” pentru o stare de fapt care oricând poate să explodeze. Acest lucru se întâmplă acum: liderul Republicii Srpska, Milorad Dodik, dorește retragerea din structurile federale adică un separatism de facto. Mai mult ca sigur, are asigurări consistente venite de la Belgrad și Moscova, iar noul suporter este Budapesta, care își dorește acces către Adriatica. Europenii amenință cu sancțiuni și chiar prezență militară, un efectiv de 6000 soldați, pentru a calma spiritele, însă există un actor care nu face parte din Acordurile de la Dayton din 1995, dar are interese strategice și investiții consistente în Bosnia: Turcia. Și spiritele de la Ankara încep să se îngrijoreze serios. Din nou, Moscova joacă la mai multe capete și aruncă mai multe mingi la fileu.
Un alt „dosar” nefinalizat este cel al Macedoniei de Nord, un stat aflat în „inima” Balcanilor, pe un teritoriu care leagă Salonicul de Belgrad și care are relații încordate cu Bulgaria, deoarece Sofia nu își dă acceptul pentru aderarea republicii ex-iugoslave la UE. Noul prim-ministru de la Sofia a spus că vor exista schimbări în zona politico-diplomatică bilaterală, însă el se va lovi de tradiția venită de la primul țarat bulgar care conducea actuala Macedonie de Nord, unde se afla Ohrida, sediul unei puternice arhiepiscopii care „guverna” canonic inclusiv la nordul Dunării. Primul și al doilea război balcanic s-au declanșat pentru controlul raialelor din Macedonia istorică, iar cele mai interesate capitale au fost Belgradul și Sofia, care deja susțineau mișcări naționale propriile mișcări naționale în acel teritoriu controlat de Imperiul Otoman. Primul Război Mondial, așa cum am menționat, a adus în prim plan, ca putere victorioasă Serbia, prin crearea viitoarei Iugoslavii. Odată cu dezmembrarea Iugoslaviei, Macedonia de Nord și-a obținut independenta, și după decenii de instabilitate, a reușit recent să devină stat membru NATO, dorind în același timp să adere la UE. Așteptările sunt însă deocamdată iluzorii, iar frustrările ce decurg de aici pot conduce în final la destabilizarea micului stat balcanic.
Din păcate, în ambele „dosare”, România e absentă total. Bucureștiul nu are o strategie pentru Balcani, deși se auto-intitulează „lider regional” și „cea mai mare economie din regiune”, deși ar putea avea cooperări cu Muntenegru, Albania și Macedonia de Nord prin NATO, de pildă prin organizarea de exerciții comune. Noi ne preocupăm de Șoșoacă, excluderea lui Danileț și ne ascuțim săbiile pentru primăvară.
