În perioada premergătoare invaziei ruse din februarie, analiștii puterii aeriene, inclusiv acest autor, erau supărați cu privire la capacitatea Ucrainei de a-și apăra spațiul aerian.
Chiar și evaluările mai optimiste presupun că Rusia va organiza o campanie aeriană semnificativă pentru distrugerea Forțelor Aeriene Ucrainene pe bazele sale aeriene, cuplată cu lovituri la scară largă cu rachete de croazieră și rachete balistice pentru a orbi avertizarea timpurie a Ucrainei la distanță lungă și la suprafață. radare ale sistemului de rachete aeriene (SAM). Acest lucru ar fi forțat Ucraina să-și mute suprafața mobilă către rachete aeriene departe de linia frontului și să încerce să provoace o bătaie constantă de pierderi aeronavelor rusești care pătrund prea departe. Între timp, apărarea unităților din prima linie ucraineană ar fi lăsată în cea mai mare parte pe seama sistemelor portabile de apărare aeriană (MANPADS) pentru a face cel puțin atacul rusesc la nivel scăzut o perspectivă periculoasă.
Când invazia a fost lansată pe 24 februarie, un baraj de rachete de croazieră și balistice a lovit baze aeriene ucrainene, depozite de muniție, poziții SAM cu rază lungă de acțiune și stații radar. Cu toate acestea, așteptata campanie de superioritate aeriană a Rusiei nu s-a materializat. În schimb, formațiunile rusești formate dintr-una sau două aeronave odată au efectuat lovituri împotriva țintelor din și în jurul orașelor ucrainene din apropierea granițelor, inclusiv Kiev, Harkov, Sumy, Cernihiv și Mariupol. Loviturile ulterioare au fost rareori organizate împotriva țintelor care au fost ușor deteriorate sau ratate, iar SAM-urile mobile ucrainene au început să producă pierderi atât pentru avioanele rapide, cât și pentru elicoptere. Mai semnificativ, Forțele Aeriene Ruse (VKS) părea să nu fi făcut planuri pentru o campanie la scară largă de suprimare și distrugere a apărării aeriene inamice și, de asemenea, s-a dovedit incapabilă să coordoneze formațiuni complexe mari, care altfel ar fi fost de așteptat să-i permită diversitatea și flote moderne de avioane rapide pentru a-și susține punctele forte și pentru a acoperi punctele slabe.
Incapacitatea Rusiei de a planifica și conduce pachete mari și complexe de atacuri aeriene este una dintre cele mai semnificative slăbiciuni neprevăzute ale țării în timpul acestui război și una care explică în mare măsură incapacitatea sa de a stabili superioritatea aeriană asupra Ucrainei.
Noi, în Occident, luăm campaniile aeriene mari conduse de forțele aeriene americane în Irak, Balcani și Libia aproape de la sine înțeles, dar nivelul de planificare, logistică și capacitatea de comandă și control necesar pentru a desfășura aceste operațiuni aeriene complexe este enorm. Fiecare pilot implicat trebuie să fie capabil să-și înțeleagă rolul în întreaga operațiune, inclusiv calendarele precise, rutele și procedurile, ca parte a unui proces cuprinzător de informare și planificare înainte de fiecare ieșire. Sprijinul tancului este esențial pentru a se asigura că avioanele au suficient combustibil pentru a finaliza misiunea așteptată, odată ce toate elementele de atac s-au adunat după lansare de la bazele lor disparate și au tranzitat la punctele de întâlnire. Coordonarea dintre diferitele elemente de lovitură este complexă chiar înainte de începerea împușcăturii și, odată în luptă, fiecare element dintr-un pachet de lovitură de la luptători de escortă, luptători însărcinați cu distrugerea apărării aeriene inamice, bombardieri, escorte de război electronic și echipe de căutare și salvare trebuie să știe exact ce au. și toate celelalte elemente de forță sunt de așteptat să facă în orice situație dată.
Deoarece piloții ruși sunt antrenați aproape exclusiv să zboare în perechi și au puțină expunere la exerciții mai mari; obțineți relativ puține ore de zbor în comparație cu majoritatea echipajelor de luptă NATO; nu au sprijin din partea tancurilor la majoritatea operațiunilor; și nu sunt instruiți din punct de vedere doctrinar pentru campanii aeriene mari, este probabil deloc surprinzător în retrospectivă că Forțele Aerospațiale Ruse (VKS) s-au dovedit incapabile să conducă un război aerian în stil occidental împotriva Ucrainei.
Cu toate acestea, incapacitatea ulterioară de a copleși și distruge rapid amenințarea SAM mobilă ucraineană a făcut ca aeronavele rusești să înceteze în curând să zboare dincolo de zonele imediate ale frontului în timpul zilei. Chiar și lângă linia frontului, apărarea aeriană ucraineană a început să aibă o taxă semnificativă asupra luptătorilor ruși care zburau la nivel mediu, iar MANPAD-urile reprezentau un pericol constant la niveluri inferioare. Zborul la altitudine foarte joasă face ca aeronavele să fie greu de detectat și de angajat cu SAM-uri ghidate de radar, dar, de asemenea, restrânge foarte mult câmpul vizual al pilotului și lasă aeronavele vulnerabile la MANPADS-uri cu rază scurtă de acțiune și incendii antiaeriene. Ca atare, echipajele de bombardiere rusești Su-34 instruite în zbor de noapte au reușit să bombardeze noaptea orașele ucrainene din apropierea granițelor, când operatorii MANPADS s-au chinuit să le detecteze, dar în timpul atacurilor nocturne la joasă altitudine nu au putut lovi în mod fiabil ținte mici sau în mișcare.
După prăbușirea avansului rusesc asupra Kievului în aprilie și redistribuirea majorității forțelor ruse în Donbas, Rusia a câștigat încet o măsură de libertate de a folosi puterea aeriană la altitudini medii și mari, aproape de liniile frontului. Acest lucru a fost realizat prin utilizarea loviturilor de artilerie împotriva rachetelor ucrainene cu rază scurtă și medie de acțiune, care erau vizate cu drone. De asemenea, patrulele rusești de luptă au început să transporte rachete antiradiații Kh-31P (care vizează semnalele radar ale inamicului) ca parte a încărcării lor obișnuite și să-i suprime și ocazional să distrugă SAM ucraineni. Ac
est lucru i-a forțat pe operatorii SAM ucraineni să fie și mai atenți și să-și mențină utilizarea radarului la minim, ceea ce a însemnat că aveau mai multe șanse de a supraviețui, dar erau mai puțin eficienți în luptă. În consecință, Rusia a câștigat o formă de superioritate aeriană localizată lângă linia frontului în Donbas între mijlocul lunii aprilie și august, făcând foarte dificil pentru Forțele Aeriene Ucrainene să efectueze ea însăși atacuri regulate.
Această superioritate aeriană localizată pentru Rusia în Donbas nu s-a tradus, totuși, în niveluri semnificative de eficacitate pe câmpul de luptă împotriva forțelor terestre ucrainene. Motivul principal pentru acest lucru este că, în ciuda faptului că au peste 300 de avioane rapide moderne, cu capacități teoretic flexibile pentru a transporta o serie de muniții aer-aer și aer-sol, majoritatea echipajelor aeriene ruse au avut oportunități foarte limitate de a arunca cu ghidaj de precizie. muniții în scenarii de antrenament realiste. De asemenea, nu au acces la podurile de țintire, care sunt omniprezente pe majoritatea avioanelor de luptă occidentale. Flota rusă de Su-34 concentrată asupra atacurilor la sol folosește în mod regulat muniție ghidată de precizie și are un sistem de țintire retractabil, fix, orientat spre viitor, dar restul flotei de luptă ruse are capacități foarte limitate de a găsi, identifica și apoi lovi cu precizie vehicule și alte ținte pe câmpul de luptă care nu apar pe radar. Aceasta înseamnă că, în general, s-au limitat la atacarea țintelor fixe cu arme ghidate prin satelit sau TV sau aruncarea de bombe și rachete nedirijate de la un nivel scăzut pe coordonatele furnizate de trupele terestre. În Donbas, acest lucru însemna că avioanele rapide rusești erau în mare măsură ineficiente în sprijinirea operațiunilor ofensive rusești împotriva forțelor terestre ucrainene.
A fost în cea mai recentă contraofensivă ucraineană din regiunea Harkov, deși lipsa sprijinului aerian apropiat al VKS sa dovedit mai gravă. Pe măsură ce forțele mecanizate ucrainene au izbucnit în zona Sevchenkove-Kup’iansk în spatele frontului rusesc în perioada 7-9 septembrie, lipsa unor forțe de rezervă semnificative rusești în zonă a însemnat că atacul aerian a fost unul dintre singurele instrumente disponibile pentru a toci teoretic împingere ucraineană.
Aici, totuși, trupele ucrainene au avut acoperire de sistemele SA-11 SAM care se mișcau cu forțele care înaintau, precum și un număr semnificativ de MANPADS și tunuri antiaeriene autopropulsate Gepard furnizate de germani. SAM-urile au însemnat că avioanele și elicopterele rusești trebuiau să rămână la cote scăzute pentru a evita angajamentele ghidate de radar, în timp ce MANPADS și Gepard-urile făceau zăbovirea la nivel scăzut în apropierea forțelor ucrainene înaintate extrem de periculoase. Coordonatele furnizate de forțele terestre ruse erau adesea depășite înainte de a fi transmise piloților ruși din cauza situației care se mișcă rapid – și, cu ambele părți conducând multe dintre aceleași tancuri și vehicule blindate, găsirea și identificarea țintelor ar fi fost extrem de dificilă pentru ruși. piloți. Având doar rachete și bombe nedirijate pentru majoritatea bunurilor disponibile și inițiale inițiale care au dus la mai multe pierderi la MANPADS și focul Gepard, VKS pare să fi făcut doar un efort simbolic pentru a împiedica contraofensiva ucraineană să ajungă la Kup’iansk și să precipite prăbușirea întregului front Izyum.
