Uneori cele mai mici şi mai obscure locuri provoacă cele mai mari temeri printre marile puteri.
Provincia Idlib este situată în partea de nord-vest a Siriei, lângă Marea Mediterană şi frontiera cu Turcia. În mod normal, pentru restul lumii nu ar trebui să conteze prea mult cine o controlează. Dar în geopolitică, uneori cele mai mici şi mai obscure locuri provoacă cele mai mari temeri printre marile puteri – şi este exact ceea ce face Idlibul. Viitorul provinciei în sine ar putea să nu fie o problemă de importanţă mondială, dar ea a devenit scena unei confruntări între Rusia, Turcia, Iran, SUA şi Siria, plus o implicare într-o bună măsură a kurzilor, care sunt forţaţi să reconsidere cine le sunt aliaţii şi inamicii. Aceasta este povestea marii politici a puterii şi implicit a balanţei globale a puterii. Idlibul este doar fundalul scenei.
În acest moment, Idlibul este controlat de forţe ostile guvernului sirian. Devine tot mai clar că guvernul de la Damasc a obţinut totul şi îi mai rămâne doar să câştige războiul care nu conteneşte de la declanşarea Primăverii Arabe. La acea vreme, preşedintele Bashar al-Assad părea că urma să cadă. Dar nu a căzut, supravieţuirea lui datorându-se în parte incapacităţii inamicilor săi de a forma un front unit. Aceştia din urmă l-au detestat pe Assad şi nu au avut încredere în el, dar în egală măsură şi ei s-au detestat reciproc şi nu au avut încredere unii în ceilalţi. Acesta a fost fundamentul puterii guvernului sirian timp ce aproape 50 de ani. Idlibul este una dintre ultimele redute rebele, o bucată de teritoriu care stă în calea lui Assad către victorie. Forţele rebele de acolo au în faţă distrugerea garantată.
Iar aceasta ar pune o problemă pentru Turcia, care acum sprijină acolo unele grupări rebele. Pierderea provinciei Idlib ar deschide un drum către Turcia pe care forţele siriene l-ar putea exploata. Recucerirea Idlibului de către Assad nu este o ameninţare existenţială la adresa statului turc. Însă turcii sunt în general ostili guvernului sirian şi, cu toate că ar putea tolera puterea nedisputată a lui Assad, ei nu văd vreun motiv pentru care să accepte să-i facă acestuia viaţa mai uşoară prin predarea Idlibului.
Desigur că întotdeauna există şi o altă explicaţie. Armata turcă se laudă că are circa un milion de soldaţi, dar numai unii dintre ei sunt bine antrenaţi şi bine echipaţi. Dacă aceşti soldaţi ar fi fost desfăşuraţi în Idlib, situaţia ar fi putut arăta altfel. Dar nu au fost desfăşuraţi. În anul 2016, armata turcă a încercat în zadar să dea o lovitură de stat împotriva guvernului, care în anii următori a avut grijă să intensifice controlul asupra forţelor armate. Totuşi, angajarea principalelor forţe într-un conflict în afara graniţelor nu era calea ideală de acţiune. Pentru Ankara ar fi fost mai bine să recâştige controlul pe plan militar prin desfăşurarea unui contingent limitat în Siria şi încercând să-şi dea seama care este politica externă a acesteia din urmă. Aceasta explică de ce Turcia a ajutat sirienii şi a luptat împotriva unor grupări siriene kurde, dar s-a pus la adăpost de un conflict mai extins.
Termeni pur geopolitici
Şi Rusia a intervenit în Siria, după eşecul din Ucraina, unde un guvern anti-rusesc s-a instalat în acest stat tampon crucial. Rusia nu a avut niciun interes strategic evident în Siria, iar încercările de a-i diviza pe unii au fost cel puţin dubioase. Observatori induşi în eroare au susţinut că Rusia a dorit să obţină controlul asupra conductelor petroliere şi să amplaseze o forţă navală semnificativă în Siria. Însă Rusia are ea singură suficient petrol; ceea ce îi trebuie este o creştere a preţurilor petrolului. Visul Rusiei este să aibă o forţă navală în Mediterana, dar acest vis ar putea deveni repede un coşmar, întrucât indiferent ce forţă ar amplasa în Mediterana, aceasta va trebui să fie aprovizionată prin strâmtoarea Bosfor, pe care turcii o pot bloca oricând doresc.
Adevăratul motiv pentru care Rusia a intervenit în Siria a fost să arate propriei sale populaţii că poate să acţioneze ca o mare putere. Salvarea lui Assad, un aliat ferm al Rusiei, a fost un obiectiv secundar, dar de asemenea important, prin urmare iată de ce Rusia ar fi obligată să sprijine atacul de la Idlib. Problema evidentă este însă că acest atac ar aduce Rusia în conflict cu Turcia, cu care numai uneori este aliată.
În termeni pur geopolitici, o alianţă a Rusiei cu Turcia ar fi în beneficiul Rusiei, care şi-ar putea astfel amplasa o flotă în Mediterana, ar stabiliza Caucazul şi ar pune SUA într-o poziţie mai nefavorabilă. Aşadar, în acest context, susţinerea unui asalt la Idlib ar părea pentru ruşi iraţional. Turcii au devenit tot mai ostili faţă de Statele Unite, care tocmai au instituit taxe vamale împotriva Turciei, din cauza detenţiei unui cetăţean american, a achiziţiei de către Turcia a sistemelor de rachete ruseşti S-400 şi pentru a semnala Ankarei că răbdarea Statelor Unite s-a terminat. Acesta ar fi pentru Rusia momentul perfect pentru a-i bloca pe sirieni şi a obţine puncte majore din partea turcilor.
O parte a problemei este Iranul. Puterea iraniană s-a extins în Yemen, Liban şi Siria. În Siria, trupele iraniene şi ale Hezbollahului au ajutat forţele lui Assad să se organizeze şi chiar au participat la lupte. Pe măsură ce armata siriană s-a perfecţionat, luptând alături de soldaţi experimentaţi ai Iranului şi Hezbollahului, trupele terestre ruseşti, care niciodată nu au fost foarte vizibile, au început să fie aduse în discuţie. Forţa aeriană a Rusiei a fost mereu un supliment binevenit pentru arsenalul lui Assad, dar participarea Rusiei la o ofensivă terestră în Idlib nu este necesară. Iranienii, dorind să joace rolul aliatului dominant, ar fi bucuroşi să întindă o mână. Aceasta ar lăsa Rusia izolată într-un loc unde chiar nu ar dori să ajungă astfel – prinsă între Iran şi Israel, acesta din urmă devenind tot mai ostil expansiunii iraniene şi prin urmare a atacat poziţii ale Iranului în Siria.
Toate acestea s-au regăsit în gândurile liderilor Rusiei, Iranului şi Turciei, care s-au întâlnit vineri pentru a discuta despre situaţia de la Idlib. Iranul şi Rusia au sprijinit ideea unui atac. Nu însă şi Turcia. Este ceea ce a testat imediat limitele relaţiilor ruso-turce. Rusia a sugerat aducerea forţelor lui Assad la frontiera turcă – aceasta ar fi nu doar o ameninţare la adresa Turciei, ci chiar una stânjenitoare. Cu această mişcare, Rusia a redus speranţele unei alianţe durabile cu Turcia.
Probabil că Rusia oricum a crezut că o asemenea alianţă este iluzorie, fiind una pe care turcii ar putea să o blocheze în orice moment. În orice caz, controlul Rusiei asupra deznodământului conflictului sirian, odată considerabil, este acum neglijabil. Guvernul sirian chiar doreşte Idlibul. Gubernul iranian chiar doreşte să fie cel mai bun şi cel mai de încredere aliat al lui Assad. Pentru Rusia, să se fi opus unui atac nu ar fi însemnat în mod necesar şi oprirea lui. Aceasta doar ar fi izolat-o. Aşadar, Rusia a ţinut partea Siriei.
Mai degrabă ca înainte
Apoi avem şi Statele Unite, care până acum au fost relativ tăcute, exceptând trimiterea unor mici detaşamente în sprijinul opoziţiei siriene şi a miliţiilor kurde. Între timp, SUA au trimis mai multe forţe în zonă, dar acestea sunt în continuare puţin numeroase. Aceasta creşte miza pentru Rusia, care va fi atentă să evite provocarea de victime în rândul americanilor, în caz contrar răspunsul americanilor fiind inevitabil şi ar veni din aer, dată fiind superioritatea forţelor aeriene ale SUA. Preşedintele rus Vladimir Putin încă este preocupat de popularitatea sa internă şi nu îşi poate permite o înfrângere. Iar Iranul nu are capacitatea de a înfrunta forţa aeriană americană la o mie de mile depărtare şi, în orice caz, trebuie fie atent la Israel. Decizia Statelor Unite de a se lansa în combinaţia – implicit cu lovituri aeriene, explicit prin contracararea atacurilor chimice – schimbă întreaga dinamică.
Dacă este corectă prezumţia că Rusia pierde controlul asupra situaţiei, o confruntare cu SUA indiferent de ce fel la Idlib nu este ceva de dorit. Şi nici Iranul nu doreşte aşa ceva. Ar putea fi în schimb dorinţa lui Assad, care ar putea susţine o asemenea confruntare singur, dar şi el înţelege că SUA sunt nepricepute la contra-insurgenţă, dar se pricep să arunce lucrurile în aer. Iranienii şi ruşii trebuie să se gândească bine la aceasta.
În acelaşi timp, pe măsură ce Rusia devine, dintr-un aliat, un adversar al Turciei, Statele Unite revin la vechiul lor rol de garant al securităţii naţionale a Turciei. Turcia nu a dorit să-şi trimită propriile forţe în luptă printr-un atac în Idlib. Dată fiind forţa lor aeriană, Statele Unite au opţiunea unui angajament militar fără o desfăşurare masivă de forţe terestre. Deci se deschide brusc posibilitatea unei realinieri cu Turcia. Rusia nu a dorit să atace Idlibul, dar pare obligată să o facă, iar acum chiar nu doreşte să facă acest lucru, ceea ce îi afectează credibilitatea, mai ales faţă de Assad. Iar Iranul examinează dacă să sugereze trupelor siriene pe care le controlează să fie eroice şi să intre în potenţialul cazan de foc.
Şi toate acestea pentru o provincie despre care majoritatea oamenilor nici n-au auzit vreodată şi cu atât mai puţin să le fi păsat. Nu este clar ce se va întâmpla. Presupun că ruşii vor exercita suficientă influenţă pentru a amâna sau anula asaltul. Turcia se va târgui aşa cum se pricepe mai bine, evitând orice înţelegere cu SUA. Iranienii vor încerca să folosească această situaţie pentru a îndepărta Siria de Rusia, dar Assad este prea viclean ca să se ofere pe tavă cuiva în mod irevocabil. Desigur că aş fi surprins să-i văd pe ruşi conducând atacul în Idlib şi chiar şi mai surprins dacă ei ar lăsa trupele pe care le-au pus în calea răului să rămână descoperite în faţa unui asalt masiv inamic. Însă realinierea strategică este mai interesantă, întrucât ea face ca lumea să arate mai mult ca aşa cum a fost înainte să se vorbească despre Idlib.
