Doctrina Monroe, dezvoltată de John Quincy Adams și pronunțată de James Monroe la mesajul Congresului anual din 2 decembrie 1823, exprimă ideea supremației SUA pe continentul american.
Monroe a declarat în acel discurs că Statele Unite nu vor tolera nici o interferență în afacerile americane, cu excepția coloniilor americane deținute de Europa, de puterile vechiului continent . Ca urmare, a sancționat dorința SUA de a nu interveni în disputele dintre puterile europene și între fiecare putere europeană și coloniile lor de peste mări. Mesajul a fost primit în Europa cu surpriză, indignare și indiferență, de asemenea, pentru că, la momentul răspândirii mesajului, Statele Unite, care era încă o putere minoră, au ordonat lumii să nu intervină în America, în ciuda faptului că avea o navă comparabilă, și capacitatea de foc, cel mult la nivelul marinei Chiliene .
Având în vedere prima formula teoretică a imperialismului american, aceasta va fi reluată cu ocazia anexării Texasului în urma războiului mexican. Doctrina, inițial înțeleasă de creatorii ei ca o proclamare ideală a SUA împotriva colonialismului, a fost revizuită mai târziu de Theodore Roosevelt și a înțeles în sensul pretenției SUA de a-și exercita o formă de hegemonie pe continentul american. Mai târziu, ea va fi recuperată ca o fundație, împreună cu Manifest Destiny, a ideii de protectorat în zona Americii Centrale și Caraibe și, în final, în timpul Războiului Rece, pentru a justifica intervențiile militare și politice americane în America Centrală și de Sud.
La acel moment în Europa, paranteza revoluției franceze, care a continuat în perioada napoleoniană, sa încheiat, iar forțele de restaurare s-au regrupat în coaliția anti-liberală numită “Sfânta Alianță”. Monroe a susținut că Europa nu ar mai trebui să revendice revendicări nu numai asupra Statelor Unite, ci și asupra întregului continent american, inclusiv Americii Latine, care la acel moment a inițiat încercările de a se elibera de patria patină spaniolă printr-o serie de revolte nereușite apoi în războaiele de independență.
Formând relații comerciale și diplomatice cu Mexicul, Columbia, Brazilia, Venezuela și Chile, Statele Unite au hotărât să stabilească o relație privilegiată cu țările eliberate de dominația colonială, împotriva cărora nu vor accepta intervenții de către Sfânta Alianță în scopul reprimării mișcări de independență. În cele din urmă, însă, diplomația britanică și puterea de descurajare a marinei sale au fost mai influente decât aroganța lui Monroe .
Thomas Jefferson a definit începutul acestei doctrine drept “o prietenie cordială cu Anglia” (mai ales după războiul anglo-american cu zece ani mai devreme). El a explicat gândul că: “Marea Britanie este națiunea pământului care ne poate dăuna cel mai mult” și dacă o avem de partea noastră, nu vom avea de ce să ne temem “.
Doctrina Monroe, dezvoltată după independența Statelor Unite, a garantat Statele Unite unui izolator echitabil bazat pe relația specială cu patria-mamă engleză. Marea Britanie, puterea mondială și, în acel moment, deținătorul puterii maritime maxime, a fost singura care ar fi putut permite SUA să se bucure de echilibrul puterii continentale și, prin urmare, să rămână “izolată”, fără să sufere interferențe în propria sa sferă de influență și în același timp, ele nu se amestecă în niciun fel cu evenimentele vechiului continent.
Mesajul implicit al lui Monroe era că de atunci, pe continentul american, nu ar mai fi obiectul unei viitoare colonizări. Statele Unite ar considera orice încercare de a extinde sistemul politic continental european pe orice teritoriu al emisferei occidentale ca periculos pentru pacea și securitatea lor și că orice încercare de a controla soarta statelor americane ar fi interpretat ca o manifestare explicită a vrăjmășiei împotriva SUA . Într-un limbaj mai modern, doctrina Monroe a anunțat lumii că SUA a fost înclinată să își păstreze integritatea teritorială, în special împotriva pretențiilor și pretențiilor pe coasta nord-vestică a Pacificului și a independenței politice a statelor lumii noi și că Intervenția europeană nu ar fi fost binevenită.
Doctrina Monroe a trecut printr-o criză temporară în timpul războiului civil american, când, profitând de conflictul dintre statele nord-americane, Napoleon al III-lea sub pretextul cererii de plată a datoriilor a întreprins o expediție în Mexic și a întemeiat un imperiu mexican care plasa tronul țării Maximilian d Habsburgul ca împărat. Această întreprindere ar trebui văzută în proiectul împăratului francez de a înființa un bloc catolic latino-american care să fie înfruntat împotriva Statelor Anglo-Saxon și Protestante ale Statelor Unite. După războiul civil, totuși, Statele Unite s-au regrupat și s-au confruntat cu cerințele puternice ale secretarului de stat William H. Seward, așa că Napoleon III nu a putut decât să retragă contingentul francez din Mexic.
