Prima întâlnire faţă în faţă Lavrov-Blinken a avut loc miercuri, 19 mai, la Reikjavik, în marja ministerialei Consiliului Arctic. Întâlnirea ruso-americană a eclipsat cu totul reuniunea internaţională, chiar dacă temele legate de zona arctică au creat un nou dosar de contencios fierbinte între cele două state.
Reuniunea care a durat mai bine de două ore, mai mult decât era programat, a vizat un dans diplomatic în care părţile să arate că sunt solide şi ferme pe poziţiile divergente, dar deschise şi conciliante pe teme de interes comun. Posibila întâlnire între cei doi preşedinţi a fost evocată în marja reuniunii, dar perspectivele ca ea să aibă loc cu ocazia proximei vizite a preşedintelui Biden în Europa sunt neclare.
RUSIA, O PUTERE ÎN MULŢIME, FĂRĂ PRIVILEGII PE BAZA PUTERII NUCLEARE
Strategia iniţială a administraţiei Biden a vizat evitarea abordării temei Rusiei până când nu este realizată pe deplin conceptualizarea strategică a relaţiei cu China. Au trecut două luni de la reuniunea din Alaska, iar liniile de relaţionare între Beijing şi Washington erau în conturare când Rusia a forţat presând Ucraina şi SUA prin masarea de trupe în Est, în Marea Neagră, Marea Azov şi Crimeea. Această schimbare bruscă de aşezare strategică a obligat Washingtonul să se pronunţe şi să abordeze chestiunea relaţiilor cu Rusia mai devreme decât şi-ar fi dorit.
Statele Unite s-au poziţionat ferm în sprijinul Ucrainei, marcând toată gama de mesaje strategice pe această dimensiune, de la discuţiile telefonice purtate de către toţi omologii – secretarul Apărării, Secretarul de Stat, consilierul pentru Securitate Naţională şi Preşedintele însuşi – dar şi consultări terţe, cu vizita specială în Europa a celor doi secretari, ai Pentagonului şi secretarul de stat, şi dialoguri cu UE, NATO şi liderii omologii din principalele state. Decizia a fost clară, şi a urmat prezentării sumei dosarelor de contencios pe tema Rusiei şi unei succesiuni în cascadă a sancţiunilor. Peste dosarele vechi, s-au adăugat cazul Solar Wind şi recentul atac la adresa conductei petroliere, atac de hacking cu ransomewere, în care atacatorii au încasat o plată pentru a elibera conducta.
În relaţia cu Federaţia Rusă, strategia originară a administraţiei Biden a fost să nu valideze Rusia şi pe Vladimir Putin ca egal, să nu permită oportunitate foto a celor doi pentru a nu transmite mesajul că sunt în relaţii strânse, eventual negociază pe seama altora. Cu această grijă a fost îndepărtată şi perspectiva negocierii STRAT 3 în varianta compromisului Putin, extinderea moratoriului pentru un an, inclusiv la rachete cu rază medie, fiind preferată extinderea simplă pe 5 ani a acordului existent, refuzată concesia unilaterală şi evitate negocierile.
Motivul fundamental a fost negocierea viitoare a unui tratat nuclear comprehensiv care să conţină dimensiunea strategică, rachetele cu rază medie şi neproliferearea, adică trei tratate în unul – START, INF şi NPT – însă la masă să se afle toate statele nucleare, dacă nu măcar cele membre permanente ale Consiliului de Securitate. Obiectivul era acela de a evita negocieri bilaterale şi de a include Rusia în mulţime, între celelalte state nucleare, dar şi de a scoate nuclearul din prim planul afacerilor globale şi de a îndepărta această componentă de la privilegiile unei preeminenţe strategice a deţinătorilor armei nucleare.
ANGAJAREA RUSIEI: SANCŢIUNI, POZIŢII FERME, DIVERGENŢE, NEGOCIERI ŞI CONCESII
Socoteala de acasă pare să nu se fi potrivit cu cea din târg, iar forcingul Rusiei lângă frontiera Ucraina şi preocupările stârnite de posibilitatea unei noi acţiuni militare au determinat America lui Joe Biden să intervină şi să discute telefonic cu Vladimir Putin. E adevărat că întreaga comunicare strategică a Casei Albe s-a chinuit să scoată în prim plan divergenţele, poziţiile dure, sancţiunile şi poziţia fermă a SUA de apărare a Ucrainei, aliaţilor şi partenerilor. Însă discuţia a cuprins şi o formulă neclară de promisiune/propunere de întâlnire şi discuţie strategică Biden-Putin, speculată şi amplificată de către partea rusă. Au apărut locuri posibile ale întâlnirii, Austria sau Finlanda, dar şi o agendă dată pe surse de către austrieci. Totul pentru a întări nevoia de imagine a Kremlinului pentru Putin, postura sa de lider al lumii care discută de la egal la egal cu SUA marile teme ale lumii, totul pentru a menţine prestigiul, dar şi percepţia de putere şi relevanţă globală în faţa propriului public.
Reuniunea de la Reikjavik a păstrat tonul în două culuare pe care l-a stabilit Strategia de politică externă americană evocată în discursul lui Blinken şi prezentarea sintetică a preşedintelui Biden în februare, la Departamentul de Stat, dar şi liniile de forţă din Ghidul Interimar al componentei strategice a Securităţii Naţionale emis de administraţia Biden în martie: blocaje, îndiguire, sancţiuni, poziţie fermă împotriva Rusiei, apărarea intereselor naţionale, ale aliaţilor şi partenerilor, dar şi dialogul pe marile teme globale unde Rusia poate ajuta. Pe această logică s-a derulat şi reuniunea bilaterală din timpul Consiliului Arctic, aşa cum s-a derulat şi comunicarea dinaintea reuniunii, şi comunicatele de după.
Reuniunea Blinken – Lavrov a avut trei componente. Mai întâi elementele marcând poziţiile divergente – poziţii ce trebuiau evocate, preocupări ce trebuiau pronunţate, pentru a nu se interpreta cumva o abandonare a temelor, un interes mai scăzut sau o preeminenţă a temelor unde există interese comune. Apoi a fost importantă evocarea şi discutarea temelor unde poziţiile sunt relativ apropiate, unde există interese ce pot fi soluţionate. Aş pune aici şi componenta de concesii reciproce, chiar dacă comunicatele evocă lipsa de progrese sau schimbări relevante în poziţii. În fine, cea de a treia componentă a vizat două teme de divergenţă, Nord Stream 2 şi sancţiunile, respectiv noile pretenţii ruse în zona arctică. Aici poziţiile au fost mult mai dure, iar dosarul arctic se redefineşte ca nouă temă de contencios internaţional care polarizează cele două părţi.
Între temele de divergenţă, sunt de notat: poziţii şi aprecieri divergente privind situaţia relaţiilor internaţionale, diferenţe majore în legătură cu soluţiile pentru aşezarea relaţiilor internaţionale şi gestionarea lor în viitor, situaţia sănătăţii lui Aleksei Navalnîi, reprimarea protestelor opoziţiei ruse, reprezentarea rusă în SUA – închiderea consulatului, sancţiuni, expulzări şi măsuri de retorsiune, securitatea cibernetică şi atacurile în care pare să fie implicată Rusia, SolarWinds şi conducta petrolieră blocată, mişcările de trupe de la frontiera Ucrainei, sancţiunile SUA la adresa Rusiei – considerate obstacol în relaţiile bilaterale, sancţiunile în cazul otrăvirii cu Novichiok a lui Navalnîi şi în cazul Nord Stream, dar şi poziţii diametral opuse în cazul Arcticii.
Totuşi, întâlnirea a fost caracterizată drept “constructivă”, “un bun început”, dar fără schimbări relevante, cu avertismentele lui Blinken – Dacă Rusia acţionează agresiv împotriva noastră, a partenerilor, aliaţilor, vom răspunde – sau cu sublinierile lui Lavrov asupra obiectivului reuniunii, a stabili încotro merg relaţiile bilaterale. Ministrul rus de Externe nu s-a abţinut să nu jubileze subliniind faptul că întâlnirea a avut loc la iniţiativa lui Blinken, că reuniunea ministerială face senzaţie şi titlurile din presă, umbrind cu totul reuniunea Consiliului Arctic şi mai ales că relaţiile ruso-americane influenţează situaţia lumiir în general. El a subliniat deschiderea părţii ruse pentru dialog dacă este cinstit, factual şi cu respect reciproc, o formulă care acoperă solicitarea Moscovei de recunoaştere a statutului egal de mare putere pentru Rusia, la paritate cu Statele Unite.
De asemenea, Lavrov a amintit legea reciprocităţii în diplomaţie şi ca răspuns la orice acţiuni ostile ale SUA. Anthony Blinken a citat obiectivul stabilit de către preşedintele Biden, nevoia unei relaţii stabile şi predictibile cu Rusia, la care Lavrov a replicat că, dacă se acumulează sancţiunile, Rusia nu-şi doreşte o asemenea predictibilitate. Dar a insistat că e rolul diplomaţiei să caute îmbunătăţirea relaţiilor, construirea podurilor, o altă referire subtilă la rezultatele pozitive şi rolul şi importanţa Rusiei în relaţiile internaţionale şi faptul că a venit să facă târguri cu SUA.
Au existat şi subiecte de apropiere şi negociere, evocate: combaterea pandemiei Covid 19, schimbările climatice, programele nucleare ale Iranului şi Coreii de Nord, Afganistan, iar Blinken a vorbit, în plus, despre alte teme, precum recenta escaladare a situaţiei în conflictul israeliano-palestinian, Iranul şi mediul, accesul umanitar în Siria şi găsirea unei soluţii politice pe termen lung în conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan. Serghei Lavrov a menţionat în trecere negocierile despre conflicte şi discuţia despre stabilitatea strategică, ca teme unde părţile au păreri similare, în timp ce subiectul conductei de gaze ruso-germană Nord Stream 2 a fost discutat doar în trecere.
Dimensiunea de compromis a vizat două teme. De partea americană, a fost vorba despre eliberarea cetăţenilor americani Paul Whelan şi Trevor Reed, aflaţi captivi în Rusia, şi acţiunile Rusiei lui Putin împotriva Voice of America şi a Radio Free Europe/Radio Liberty. De partea rusă(şi germană) compromisul a venit la jumătate de oră de la începutul întrevederii, sub forma sancţiunilor la adresa a 8 companii ruse şi vase care lucrează la completarea conductei Nord Stream 2, dar scutirea de sancţiuni a principalei companii germane care gestionează conducta şi a şefului companiei, Matthias Warning, fost ofiţer Stasi care a lucrat cu Putin în Dresda, în perioada activităţii sale de spion în Germania de Est.
Joe Biden s-a opus şi se opune conductei, considerată “un risc geopolitic major”, dar e puţin probabil astăzi ca sancţiunile pronunţate să mai blocheze completarea conductei şi deschiderea ei. De altfel, secretarul de stat al Externelor ruse, Serghei Ryabkov, a anunţat că gestul va ajuta la normalizarea relaţiilor dintre Moscova şi Washington. Ridicarea sancţiunilor a fost salutată şi de către purtătorul de cuvânt al Kremliului, Dmitri Peskov, drept “un pas pozitiv”. Dar, cel mai important, semnalul pare să fie crucial petru îmbunătăţirea relaţiilor cu Germania: Cancelarul german Angela Merkel a salutat joi, 20 mai, gestul, spunând că Joe Biden s-a mişcat puţin spre poziţia germană în conflictul pe tema Nord Stream 2 şi anunţând intensificarea relaţiilor economice cu SUA, mai ales că Berlinul se opusese cu toată forţa deciziei SUA de sancţionare, calificată chiar drept “ingerinţă în treburile interne ale Germaniei”.
Nu la fel de fericită a fost reacţia în Statele Unite. Critica a fost vehementă în Congres, în special din partea Republicanilor de vârf. Marco Rubio, senatorul reprezentant al imigraţiei anti-castriste, a numit „naivă, descumpănitoare şi dovadă de slăbiciune” excepţia oferită de către administraţia Biden companiei germane de proiect şi preşedintelui executiv al acesteia, iar senatorul Ben Sasse a subliniat că, prin acest gest, Joe Biden i-a dat lui Putin “o pârghie strategică importantă asupra Europei”.
DOSARUL ARCTIC: NOUA FRONTIERĂ A DISPUTELOR RUSIEI CU SUA ŞI CU OCCIDENTUL
În fine, trebuie subliniat că cel mai nou dosar contencios între SUA şi Rusia, dar care conţine divergenţe cu terţe state, ţine de regiunea Arctică. Aici Rusia a militarizat zona, a emis recent pretenţii teritoriale nejustificate asupra ei şi s-a poziţionat în confruntare cu toate statele Consiliului Arctic. Miza o reprezintă cele 90 miliarde barili de petrol şi 44 miliarde de gaz metan din zona arctică, adică 13% din rezervele mondiale probate de petrol şi 30 % din cele de gaz ce pot fi exploatate mai uşor urmare a încălzirii globale, crearea culoarului arctic de transport şi relevanţa strategică de zonă geopolitică majoră care revine Arcticii, o zonă ce poate deveni sursă de conflicte între statele din regiune, respectiv Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Rusia şi Statele Unite, în special din cauza lipsei unei legislaţii internaţionale cum este cea din Antarctica.
Consiliul Arctic a fost înfiinţat în 1996, când începuse interesul pentru regiune, dar marile probleme au apărut în 2007, când două submarine ruse au coborât pe fundul Oceanului Arctic şi au pus un steag rus, anunţându-şi ambiţiile şi revendicările asupra Polului Nord. Atunci Canada a spus că nu mai suntem în secolul 15 când cine ajungea pe un tărâm necucerit punea steagul şi-l revendica. Rusia a anunţat interesul strategic asupra regiunii drept un obiectiv major de politică externă, iar militarizarea zonei arctice de către Rusia a ajuns subiect de contencios şi titlul unui nou dosar în relaţiile bilaterale ruso-americane.
Secretarul de Stat Anthony Blinken a anunţat “preocuparea majoră” pentru militarizarea Arcticii, care poate duce la “pericolul de accidente”, fiind “incompatibilă cu scopul unui viitor paşnic şi sustenabil în regiune”, în timp ce Serghei Lavrov a susţinut că Rusia “este responsabilă de menţinerea sigură a zonei arctice”, reiterând că ceea ce face e absolut legal şi insistând asupra militarizării făcute de alte state, membre ale NATO, respectiv solicitarea Norvegiei către NATO de întărire a apărării în Arctica. Până una – alta, până la relansarea şi soluţionarea dosarelor de contencios, Rusia adaugă pe zi ce trece un dosar nou şi tot mai greu în relaţiile bilaterale cu SUA, dar în general cu Occidentul, impunând ca să fie considerată drept indispensabilă şi acceptată în orice afacere globală asupra căreia solicită dreptul de veto pe care şi-l arogă prin transfer ilicit şi unilateral din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, ca membru permanent.
