Aversiunea europenilor faţă de cheltuielile de apărare înseamnă că nu vor fi actori geopolitici importanţi în Asia de Est. Dependenţa lor de piaţa chineză înseamnă că nu vor fi niciodată susţinători deplini ai campaniei americane de presiune geo-economică asupra Chinei. Lunga alianţă cu America înseamnă că China nu va putea niciodată să-i întoarcă pe europeni împotriva Statelor Unite.
Europa se schimbă începând cu septembrie 2021 odată cu alegerile din Germania. Este aşa de importantă Germania. Nu neapărat, pentru toţi europenii. În schimb Cancelarul Germaniei, Angela Merkel este importantă. Popularitatea lui Merkel, acum în vârstă de 66 de ani, a crescut în timpul pandemiei, făcând-o politicianul cel mai apreciat, pe perioada lungă a guvernării sale. Ea se află acum la al treilea preşedinte american şi la al patrulea preşedinte francez, la al cincilea prim-ministru britanic şi la al şaptelea prim-ministru italian. Coaliţia ei a câştigat alegerile în 2005 şi de atunci este la putere. L-a depăşit, în funcţie, pe primul lider al Germaniei de Vest, Konrad Adenauer (1949-63). Atât timp cât durează formarea unui guvern după alegerile următoare, care vor avea loc în toamna anului 2021, ea ar putea chiar să-l depăşească pe Helmut Kohl (1982-98) pentru a deveni cel mai longeviv lider postbelic din Germania. Un sondaj recent realizat de SUA în 13 ţări a arătat că Merkel este liderul cu cea mai mare încredere din lume, cu mult înaintea tuturor colegilor săi. Comentatorii americani şi britanici, cu ”dinţii strânşi”, au decis să o numească „liderul lumii libere” (un titlu despre care se spune că nu este pe placul cancelarului).
EUROPA, PE SCURT, NU ESTE SOLUŢIA PENTRU CHINA!
Dincolo de toată atenţia diplomatică acordată Europei de către preşedintele Biden în recentul turneu european, acţiunile timpurii ale administraţiei Biden arată că aceasta nu crede că Europa va fi vreodată vitală pentru noua competiţie geopolitică între marile puteri. În schimb Germania poate fi un catalizator în această competiţie. Europa nu este o prioritate pentru Biden şi asta se reflectă deja în alegerile de personal şi politici ale administraţiei sale. Biden a creat noi funcţii puternice de „coordonator” în cadrul personalului Consiliului Naţional de Securitate pentru Indo-Pacific şi pentru Orientul Mijlociu şi le-a încadrat cu oficiali experimentaţi, Kurt Campbell şi respectiv Brett McGurk, cunoscuţi pentru capacitatea lor de a conduce birocraţia de la Washington. De ce nu a creat administraţia Biden o poziţie similară pentru Europa?. Voi încerca mai jos să răspund la această întrebare capitală pentru relaţia transatlantică. Decizia reflectă faptul că Orientul Mijlociu este mai important decât Europa, în timp ce partenerii asiatici ai Americii – Japonia, Coreea de Sud, Australia şi India – contează mai mult pentru lupta centrată pe China decât europenii.
Este grăitor că prim-ministrul japonez şi preşedintele sud-coreean au fost primii lideri străini care au vizitat Casa Albă, de la inaugurare. Administraţia Biden nu a reuşit încă să ridice tarifele din epoca Trump pentru oţel şi aluminiu care au fost impuse din presupuse motive de securitate naţională (discuţiile pe această temă au început în cele din urmă la jumătatea lunii mai), a menţinut interdicţia de călătorie inspirată de Covid asupra UE, anulând decizia ca sfârşitul perioadei să fie din ianuarie aşa cum a stabilit administraţia Trump şi a inversat brusc politica privind protecţia intelectuală asupra vaccinurilor Covid-19. Mai pe înţelesul tuturor, echipa Biden a stabilit un model de lucru cu Europa, în care, sub politeţea suprafeţei, acordă destul de puţină atenţie preocupărilor europene. În ceea ce privesc chestiunile cheie ale europenilor, cum ar fi deciziile privind vaccinul şi decizia de retragere a forţelor NATO din Afganistan, consultările SUA cu aliaţii europeni au avut loc înainte ca decizia să fie anunţată. Aceasta este o mare îmbunătăţire după anii Trump, când europenii au aflat deseori despre deciziile importante ale SUA prin tweeter sau din presă. Însă nu este încă un parteneriat autentic. Oficialii europeni s-au plâns în mod privat de acest model, uneori cu voce tare. Cu toate acestea, chiar dacă cancelariile occidentale au avut obiecţii în procesul de retragere din Afganistan, în cele din urmă au votat în unanimitate pentru a susţine planul NATO.
Acest model verifică un sentiment comun în cercurile guvernamentale din SUA că europenii se vor plânge aproape inevitabil de lipsa de contribuţie la procesele de luare a deciziilor din SUA, dar nu vor face niciodată nimic în acest sens. Lipsa unei consultări autentice nu reduce sprijinul european şi consultarea extinsă nu îl măreşte. Prioritizarea administraţiei faţă de China se extinde chiar şi asupra problemelor de politică europeană şi vorbim aici de conducta de gaz Nord Stream 2 construită din Rusia în Germania. Germania susţine proiectul, în timp ce mulţi dintre aliaţii Europei Centrale şi de Est ai Americii – şi unele voci puternice din Congresul SUA – se opun acesteia pe motiv că va spori influenţa Rusiei în Europa. Într-un semn de bună-voinţă către guvernul german, Biden a decis să nu sancţioneze compania germană care construieşte conducta. În explicarea deciziei, secretarul de presă de la Casa Albă, Jen Psaki, a menţionat importanţa menţinerii unor legături bune cu Germania, adăugând că „luăm o serie de decizii printr-o analiză atentă a unei serii de factori globali”. Factorul global în cauză a fost aproape sigur relaţia China – Germania, Berlinul fiind cel mai mare client, cel mai mare furnizor din Europa şi cel mai important aliat european pentru gestionarea ascensiunii Chinei.
Administraţia americană că a fost Trump sau că este Biden a adoptat, în general, o poziţie dură cu privire la Rusia şi a sancţionat companiile ruseşti implicate în Nord Stream 2. Dar calibrarea atentă a deciziei de acum arată că acordă prioritate menţinerii unui front comun asupra Chinei cu Germania în locul păstrării solidarităţii cu aliaţii Europei Centrale şi de Est asupra Rusiei. Şi totuşi motivele pentru care Biden a dat prioritate aliaţilor europeni din cadrul Iniţiativei celor Trei Mări se extind dincolo de geografie. Există un scepticism considerabil la Washington că o Europă divizată nu va gestiona vreodată eforturilor SUA împotriva Chinei.
EUROPA: LOCAŢII PITOREŞTI PENTRU DISCUŢII DIPLOMATICE
După decenii de aşteptare pentru apariţia unei Europe mai eficiente şi cu o perspectivă geopolitică clară, după eforturile nesfârşite şi frustrante de a-i determina pe europeni să cheltuiască chiar şi 2% din PIB pentru apărare şi după ce au urmărit încă o manifestare comună în timpul pandemiei demonstrând incapacitatea cronică a Europei de a acţiona împreună, oficialii SUA au ajuns în mare parte la concluzia că Europa nu va putea nici măcar să se îngrijească de ea însăşi, cu atât mai puţin să contribuie la securitatea din alte regiuni ale globului. Mulţi europeni par să fie de acord cu acestă situaţie. Drept urmare, Europa a devenit în cea mai mare parte un loc de susţinere a discursurilor şi de desfăşurare a diplomaţiei în locaţii pitoreşti. Oficialii americani vor continua să-i împingă pe europeni să cheltuiască mai mult pentru apărare şi să sprijine eforturile SUA de a „gestiona ascensiunea Chinei”.
Dar factorii de decizie politică din America nu mai cred în capacitatea Europei de a contribui mult dincolo de menţinerea legăturilor economice transatlantice (care rămân destul de importante!). Aversiunea europenilor faţă de cheltuielile de apărare înseamnă că nu vor fi actori geopolitici importanţi în Asia de Est iar dependenţa lor de piaţa chineză înseamnă că nu vor fi niciodată susţinători deplini ai campaniei americane de presiune geo-economică asupra Chinei şi, după cum a demonstrat atât de viu recentul Brexit, diviziunile lor cronice interne înseamnă că nu vor fi niciodată eficienţi în acele eforturi, chiar dacă ar dori să fie. Cu toate acestea, valorile democratice ale Europei şi lunga alianţă cu America înseamnă, de asemenea, că China nu va putea niciodată să-i întoarcă pe europeni împotriva Statelor Unite. Europa, pe scurt, nu este soluţia pentru China care consumă obsesia politicii americane, dar nici nu este problema.
FOTO EPA-EFE
MERKEL, VIZITĂ DE RĂMAS BUN LA CASA ALBĂ
Joe Biden a găzduit-o pe Angela Merkel la Casa Albă într-o încercare a preşedintelui american de a consolida relaţiile cu aliaţii europeni ai SUA, în timp ce cancelarul german a venit în ultima sa vizită în America, în calitate de Cancelar al Germanie, şi se pregăteşte să demisioneze după alegerile generale din septembrie. Ea a decis să nu candideze la alegerile din septembrie din Germania, deschizând calea către un nou lider al celei mai mari economii europene. Merkel a vorbit întotdeauna admirativ despre Statele Unite.
Într-un interviu acordat revistei germane Der Spiegel în 2019, ea a spus că a crescut în Germania de Est, o ţară comunistă şi visase să viziteze America. Întrebată de ce şi-a dorit să meargă în America ea a răspuns: „Pentru a vedea Munţii Stâncoşi, ca să conduc maşina de-a lungul şi de-a latul Americii şi să-l ascult pe Bruce Springsteen – acesta a fost visul meu.” Cei doi lideri s-au întâlnit în biroul oval iar la finalul discuţiei, care a durat mult peste o oră, au ţinut o conferinţă de presă comună. Ambii lideri doresc să consolideze relaţia transatlantică, relaţie care a suferit în urma criticilor dese şi ofensive ale fostului preşedinte Trump asupra aliaţilor apropiaţi ai SUA şi au promis că vor face acest lucru şi în viitor. Biden, în vârstă de 78 de ani, şi Merkel, în vârstă de 66 de ani, se cunosc şi au lucrat împreună în timpul administraţiei Obama.
„Cooperarea dintre Statele Unite şi Germania este puternică şi sperăm să continuăm acest lucru şi sunt încrezător că o vom face”, a spus Biden în timp ce începeau întâlnirea din Biroul Oval. „Apreciez prietenia”, a răspuns Merkel, primul lider european care l-a vizitat pe preşedintele Biden la Casa Albă de la instalarea acestuia, subliniind, de asemenea, rolul Americii în construirea unei Germanii libere şi democratice după cel de-al Doilea Război Mondial.
UN NOU CAPITOL ÎN RELAŢIILE TRANSATLANTICE, DAR FĂRĂ MERKEL!
Relaţiile lui Merkel cu diferiţi preşedinţi americani au avut propriile tuşe aspre sau calde în funcţie de situaţia geopolitică. Când a ajuns la putere în 2005, relaţiile SUA-Germania se refăceau din opoziţia Berlinului faţă de războiul din Irak (2003-axa Paris-Berlin-Moscova). Merkel şi Bush au avut contre pe politicile de la Guantanamo Bay şi pe acţiunile de combatere a schimbărilor climatice. Chiar şi cu preşedintele Barack Obama, cu care a dezvoltat o prietenie personală, au existat obstacole în ceea ce priveşte dezvăluirile că serviciile secrete americane i-au ascultat apelurile telefonice. Cu Trump, sentimentele ei au fost adesea contradictorii fapt relevat chiar de la începutul administraţiei, în 2018, odată cu primirea la Casa Albă a lui Merkel. Imaginea cu cei doi, imagine care a apărut pentru prima dată pe contul oficial de Instagram al lui Merkel, a relevat o întâlnire ”neprietenoasă” la Casa Albă (Trump cu braţele încrucişate la piept).
Biden şi Merkel au promis să colaboreze pentru a se apăra împotriva agresiunii ruseşti şi să reziste acţiunilor antidemocratice ale Chinei şi, de asemenea, au vorbit despre importanţa alianţei SUA-Germania. Datorită decizie lui Biden de a accepta finalizarea Nord Stream 2 ieşirea lui Merkel din arena politică este triumfătoare! Cu toate acestea Biden şi-a reiterat îngrijorările cu privire la Nord Stream 2, o conductă majoră şi aproape complet finalizată care va lega Rusia de Germania pe sub Marea Baltică. Atât el cât şi Merkel au căzut de acord că Rusia nu ar trebui să folosească energia ca armă. Merkel a spus că aşteaptă cu nerăbdare un „nou capitol” al relaţiilor transatlantice sub conducerea lui Biden, pe care îl cunoştea din timpul său ca vicepreşedinte. Ultima întâlnire bilaterală, dintre cei doi, s-a produs la Summit-ul G7 de pe coasta Angliei din Cornwall. În ciuda căldurii personale dintre cei doi lideri, relaţia SUA-Germania se află acum într-un moment de cotitură, deoarece Merkel, care nu caută un alt mandat la alegerile din septembrie, se apropie de plecarea ei din funcţie. Cei doi lideri nu au prea mult timp să lucreze împreună pentru a consolida legăturile dintre cea mai mare şi a patra economie din lume şi există îngrijorări de ambele părţi cu privire la modul în care cele două naţiuni vor negocia dezacorduri tot mai mari.
Statele Unite susţin de mult că proiectul Nord Stream 2 va ameninţa securitatea energetică europeană prin creşterea dependenţei continentului de gazul rusesc şi va permite Rusiei să exercite presiuni politice asupra naţiunilor vulnerabile din estul şi centrul Europei, în special asupra Ucrainei. Renunţarea la sancţiunile împotriva constructorilor gazoductului a fost o mişcare care i-a enervat pe mulţi reprezentanţi din Congres. Merkel a încercat să minimizeze diferenţele şi să sublinieze faptul că conducta se adăuga la conductele din Ucraina şi nu este menită să le înlocuiască. Unii oficiali germani au sugerat că conducta ar putea să nu devină imediat operaţională odată finalizată, deoarece capacitatea sa suplimentară nu este încă necesară. De asemenea, Germania şi Statele Unite nu sunt de acord cu un parteneriat cu China în ceea ce priveşte proiectele comerciale şi renunţările temporare la brevete care vizează accelerarea producţiei globale de vaccin Covid-19. Merkel, şi o mare parte din restul Europei, se opune renunţării la brevetele care vizează vaccinurile, susţinând că ţările care au cea mai mare nevoie de doze de vaccin ar fi mai bine şi mai repede deservite de o distribuţie mai eficientă din ţările în care sunt deja produse. Merkel, în timp ce sprijină sancţiunile UE de la începutul acestui an pentru tratamentul musulmanilor din Xinjiang de către China, a fost reticentă în a încuraja o confruntare mai largă cu Beijingul, subliniind interesele de export ale Germaniei.
Un schimb de sancţiuni între UE iar China, în martie 2021, au dus la eliminarea unei acord de investiţii al UE cu China, pe care Merkel îl prioritizase pentru Preşedinţia Germaniei la cârma Europei. „Acordul cuprinzător privind investiţiile” este blocat pe termen nelimitat. Răspunsurile agresive chineze au ajutat oficialii americani să susţină că China este de vină pentru orice deteriorare în relaţii sale externe. Dar punctele de vedere europene şi americane rămân distincte. La summitul UE-SUA, de luna trecută, aliaţii au convenit asupra unui nou consiliu comercial şi tehnologic, conceput pentru a contribui la modelarea standardelor globale pentru inovaţiile digitale şi pentru a combate „practicile non-market ale Chinei”. Oficialii europeni sperau ca Biden să elimine acum aceste vestigiile politicii comerciale „America First” a lui Trump, taxele la aluminiu şi oţel dar nu s-a întâmplat acest lucru. Preşedintele Biden a semnalat dorinţa de a face acest lucru, dar cele două părţi au convenit în iunie doar să amâne acţiunea până în decembrie.
O altă sursă potenţială de diviziune a fost eliminată, când oficialii UE au întârziat o taxă digitală planificată, pe care administraţia Biden a văzut-o ca fiind destinată giganţilor de internet din SUA. Problema a fost amânată în timp ce G20 continuă negocierile cu privire la o revizuire fiscală globală propusă la ultima întâlnire. Se aşteaptă ca acordul să se încheie la sfârşitul lunii octombrie. Această întreprindere ambiţioasă va include impozitul minim pe profit propus de Biden şi noile taxe pentru companiile digitale din ţările în care acestea au vânzări semnificative, dar nu au prezenţă fizică.
FOTO Shutterstock
AMESTECUL RUSESC ŞI CHINEZESC ÎN AFACERI INTERNE EUROPENE
Într-un conflict militar, ceea ce Europa adaugă puterii SUA este respectabil, dar nu esenţial: baze înainte, capacităţi specializate şi legitimitatea oferită de aliaţii. Dar, într-o luptă pe termen lung, hibridă, care se profilează cu o China care încearcă să remodeleze ordinea globală şi cu o Rusia care este mereu alertă pentru oportunităţi de afirmare, punctele forte comerciale, tehnologice şi de reglementare ale Europei sunt indispensabile SUA, iar Germania este centrul de gravitaţie economic şi politic al Europei fapt pe care administraţia Biden nu-l neglijează dar nici ruşii şi nici chinezii. Şefii serviciilor de informaţii interne şi externe ale Germaniei au avertizat asupra amestecului rus şi chinez „la niveluri nevăzute de la Războiul Rece”.
Preşedintele rus Vladimir Putin a publicat un interviu/manifest într-un săptămânal german în care susţinea că Germania ar trebui să se separe de alianţa occidentală. Un articol consistent din Global Times ziarul Partidului Comunist Chinez a lăudat Germania pentru „încercarea sa de a scăpa de interferenţa SUA”. Atacurile cibernetice cu răscumpărare, având originea deseori în Rusia, sunt la un nivel maxim în aceste momente. Dacă toate acestea se înţeleg printre cetăţenii germani este mai puţin clar. Experţii pe spaţiile Rusiei şi Chinei din ministerele germane de securitate sunt cu siguranţă alarmaţi. La fel şi un număr tot mai mare de parlamentari.
MISTER ASUPRA RELAŢIEI MERKEL-MACRON CU RUSIA (!?)
Sprijinul continuu al lui Merkel pentru Nord Stream 2 este considerat din ce în ce mai mult ca o datorie. Încercarea ei de a relua reuniunile la nivel înalt UE-Rusia a fost însă respinsă, iar Parlamentul European refuză să ratifice un acord de investiţii UE-China pe care Merkel l-a negociat. Dintre cei trei potenţiali succesori ai lui Merkel, doar Annalena Baerbock de la Verzi pare să fi înţeles pe deplin ceea ce îi trebuie Germaniei în recesiunea climatului geopolitic din Europa. Cu toate acestea, lipsa ei de experienţă i-a redus şansele de a câştiga. Ceilalţi doi – creştin-democratul Armin Laschet şi social-democratul Olaf Scholz – au sugerat că conducta ar putea fi oprită dacă Putin va intimida Ucraina. Dar ambii sunt mult mai concentraţi pe ideea că SUA încearcă să forţeze Europa să „se separe” de China. În realitate, China este cea care se decuplează de Occident.
Ostilitatea furioasă a lui Trump a forţat Germania să examineze aspectele nesănătoase ale dependenţei sale de America. În schimb, Biden tratează Germania ca o naţiune similară cu a lui. Aproape că se pare că acest lucru este mult pre mult pentru germani. În aceste condiţii Merkel şi Macron au oferit puţine explicaţii sau justificări pentru solicitarea de a relua discuţiile cu Putin cu doar o zi înainte de şedinţa Consiliului European, iar surpriza produsă de afirmaţiile lor i-a înfuriat în mod clar pe alţi lideri europeni, care au spus că nu există niciun motiv pentru a uşura orice presiune diplomatică asupra Moscovei. Sentimentul de concurenţă cu Biden părea să fie un factor, Merkel insistând într-un discurs adresat Bundestagului că, dacă preşedintele SUA ar putea organiza o întâlnire cu Putin, nu există niciun motiv pentru care liderii UE nu ar trebui să facă acelaşi lucru. Preşedintele lituanian, Gitanas Nausėda, a descris discuţia liderilor drept „dură” şi a spus că nu este convins că UE ar trebui să-şi schimbe poziţia faţă de Moscova.
„Este prea devreme, deoarece până acum nu vedem schimbări radicale de comportament”, a spus Nausėda, adăugând că întâlnirea cu Putin fără condiţii prealabile „ar fi un semnal greşit”. Câţiva critici ai planului germano-francez au spus că nu înţeleg de ce Merkel şi Macron s-au repezit mai degrabă decât să aştepte să vadă dacă Putin răspunde pozitiv la sugestiile lui Biden de cooperare în unele domenii de politică. Dezbaterea dintre liderii UE a fost dificilă şi la un moment dat pasionantă. Dar ţările UE situate cel mai aproape de Rusia – cum ar fi Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania – au reuşit în cele din urmă nu doar să reziste presiunii puternice din partea celor mai mari şi mai bogate puteri ale UE, ci şi să-şi impună propriile cereri de stabilire a unei linii mai dure pentru Moscova. „Începerea oricărui dialog direct la cel mai înalt nivel politic este posibilă numai într-o situaţie în care există o dezescaladare reală şi o retragere efectivă din politica agresivă”, a spus premierul polonez Mateusz Morawiecki. „Este o situaţie fără echivoc pentru noi. Când vedem atacuri hibride asupra vecinilor noştri, asupra noastră”, a continuat el, „este dificil să începem un dialog la cel mai înalt nivel”.
Cu toate acestea, dezacordurile au fost mult mai profunde decât o simplă dezbatere da-nu. Prim-ministrul olandez Mark Rutte a dat o „lovitură sub centură”, spunând că este bine pentru instituţiile UE să urmărească o întâlnire cu Putin, dar el însuşi nu doreşte să aibă nimic de-a face cu aceasta. „Nu mă deranjează o întâlnire cu Vladimir Putin a celor doi preşedinţi”, a spus Rutte, referindu-se la şeful Consiliului Michel şi preşedintele Comisiei von der Leyen. Dar Rutte a adăugat: „Nu voi participa la o întâlnire cu Vladimir Putin”. Rutte nu a uitat incidentul cu avionul civil MH-17 doborât în Ucraina. Între timp, ţările care au favorizat multă vreme o abordare conciliantă faţă de Kremlin, inclusiv unele cu legături economice istorice şi financiare pentru oligarhii ruşi şi banii lor, au înveselit propunerea germano-franceză. „Sunt foarte fericit că există în sfârşit mişcare în direcţia unui dialog cu Rusia”, a declarat cancelarului austriac Sebastian Kurz reporterilor.
RELAŢIA ECONOMICĂ GERMANIA-CHINA DIFERĂ DE CERERILE AMERICANILOR
„Germania şi SUA sunt, de asemenea, departe de a avea aceiaşi evaluare a politicii externe a lui Biden de a îngrădi China”, a declarat Julia Friedlander, fostă membră a Consiliului Naţional al Securităţii din SUA, acum la Atlantic Council, un grup de reflecţie din Washington. China a eclipsat mult timp SUA ca cel mai mare partener comercial al Germaniei şi, deşi nu este cea mai mare piaţă de export, rămâne printre cele mai importante pentru companiile germane. Spre deosebire de majoritatea aliaţilor săi occidentali – inclusiv SUA – care importă mai multe bunuri din China decât exportă acolo, Germania are o relaţie comercială aproape echilibrată cu China, subliniind relaţia simbiotică dintre cele două economii. Merkel este fundamental sceptică faţă de conceptul de decuplare de China într-o economie globalizată şi rămâne conştientă că Biden şi omologul său chinez Xi Jinping pot oricând să ajungă la un acord deasupra şefilor europeni, spun oficiali familiarizaţi cu gândirea ei. Europa şi Germania trebuie să urmeze propria politică cu Chinei, au spus ei.
Abordarea prudentă a lui Merkel reflectă parţial percepţiile germane despre SUA, care s-au deteriorat încet de la cel de-al doilea război din Irak. Într-un nou sondaj al grupului de reflecţie al Consiliului European pentru Relaţii Externe, doar 19% dintre respondenţi consideră SUA un aliat care împărtăşeşte „valorile şi interesele” lor. O majoritate spune că sistemul politic al SUA este deteriorat. „Trump nu a fost cauza, ci mai degrabă simptomul unei schimbări structurale în relaţia SUA cu Germania şi Europa”, a declarat Josef Braml, un analist politic german. Măsura administraţiei Biden de a încadra disputa cu China ca un contrast între democraţie şi autocraţie pe probleme precum drepturile omului a permis o cooperare mai bună decât încercările anterioare ale domnului Trump, care se concentrau asupra Chinei ca rival economic, a declarat Thomas Kleine-Brockhoff de la German Marshall Fund.
Cu toate acestea, Berlinul nu a răspuns încă la concesiunile timpurii ale lui Biden, cum ar fi ridicarea sancţiunilor Nord Stream 2 şi inversarea deciziei lui Trump de a retrage trupele din Germania. Acest lucru se datorează parţial preocupărilor cancelariei că dezgheţul actual al relaţiilor cu Washingtonul ar putea fi temporar şi SUA ar putea alege din nou un guvern „perturbator”. Casa Albă ar putea fi nevoită să aştepte până când un nou cancelar va prelua conducerea de la Merkel înainte de a vedea mai multe progrese, inclusiv în ceea ce priveşte o politica unificată împotriva Chinei. Vizita de rămas bun a cancelarului german Angela Merkel la Washington în această săptămână va transmite un nou ton mai prietenos între SUA şi Europa după acrimonia epocii Trump, dar va face probabil puţin pentru a inversa divergenţa de interese pe termen lung în relaţia transatlantică.
