La 15 iunie, în timpul unei vizite în orașul Shousha, capitala istorică a Nagorno-Karabakhului, deținută acum de către azeri, președinții Turciei și Azerbaidjanului, Recep Tayyip Erdogan și Ilham Aliev, au semnat Declarația de la Shousha despre relațiile de alianță între Azerbaidjan și Turcia. Documentul a trecut relativ neobservat pentru că eram imediat după summitul NATO din 14 iunie și a doua zi, pe 16 iunie, avea loc întâlnirea Biden-Putin. Totuși, documentul merită toată atenția pentru că reprezintă un bun model, sugerat de la Chișinău de mai mulți analiști și politicieni, pentru că reprezintă o alianță între un stat membru NATO și unul nemembru, o bună ocazie de reflectare în legătură cu viitoarele relații româno-române, dintre România și Republica Moldova. A meritat analiza documentului, și merită subliniate și elementele și limitele acestui acord, ca să nu mai vorbim despre limitele transpunerii lui și a prevederilor înscrise în Declarație între cele două state românești despărțite de Prut.
De la Declarație la acord de alianță sau la garanții
Ca de obicei, principala analiză trebuie să plece de la ceea ce este și ceea ce nu este Declarația de la Shousha. Este un acord puternic de parteneriat strategic întărit în multiple domenii între “două state, același popor”, însă fără a fi nici un acord de Alianță militară, strategică sau de securitate, nici un acord prin care o parte(Turcia) să acorde garanții de securitate celeilalte părți, fie și în formula diplomatică de reciprocitate. În nici un punct nu există angajamente de apărare comune, dar există cadrul extrem de clar și aprofundat de colaborare în domeniul pregătirii, dotării militare, industriei de apărare, cercetării comune, promovării de produse militare, inclusiv în relațiile cu terți parteneri strategici și aliați.
De asemenea, la nivelul consultărilor aprofundate și apropiate, Declarația de la Shousha este, probabil, cel mai elaborat tratat între două state distincte. Referințele la același popor în două state există, într-o manieră mai aproapiată de Acordului bilateral româno-polon de la care am celebrat Centenarul de curând decât în sensul sintagmei un popor în două state pe care o asumă, chiar și indirect, fără a fi pronunțat explicit, România în relația cu Republica Moldova. Și la nivelul structurilor militare comune care ar urma să se apere când părțile ar conveni, în urma consultărilor, să o facă, interdependența este la nivelul mai degrabă apropiat acordurilor ce-l făceau pe Mareșalul Jozef Klemens Pilsudski șef al armatelor comune româno-poloneze în fața atacurilor ruse, în primă fază, ulterior împotriva oricărui dușman. Însă atunci, relația româno-polonă era una de alianță explicită, după moda vremii, ceea ce nu este astăzi acordul azero-turc.
Consiliile de Securitate Națională ale celor doi președinți și a celor două state urmează să se consulte regulat și aprofundat, dar ambele părți își păstrează atât politica externă, cât și interesele naționale și orice alt tip de interese, pe care și le apără în continuare, independent. În condițiile unei agresiuni directe asupra uneia dintre părți, există formula de consultare pentru a decide gradul și măsura pachetului de ajutor și sprijin, însă apărarea comună nu e prevăzută explicit nicăieri și nici nu e prezumată.
Cooperarea tehnico-militară este asigurată prin asistența pentru creșterea capacității de apărare și programe internaționale și bilaterale de cooperare între părți. Același lucru are loc privind capacitățile de apărare și modernizarea, cercetarea și susținerea industriei de apărare, inclusiv construirea de capabilități necesare ambelor state. Documentul face referințe repetate la Charta ONU, la pacea și stabilitatea lumii și a regiunii, la dreptul internațional, oferind, de fapt, garanții privind orientarea pacifistă a celor două părți semnatare.
De altfel, acordul – Declarație face referire directă la faptul că nu este îndreptat către un stat terț. La nivel de angajament al părților și anunț către terții interesați. În plus, când vine vorba despre conflicte, firește că se vorbește despre consultări și cooperare bilaterală, dar se asumă opțiunea soluționării pașnice a conflictelor. Altfel, despre conflictul din Nagorno Karabakh, este marcat faptul că acest conflict e încheiat, că s-a încheiat după peste 30 de ani de ocupație ilegală armeană. Nu se menționează nimic despre trupele ruse staționate în zona de nord a Nagorno Karabakhului, nici despre faptul că statul azer nu are control deplin al frontierei sale de stat și asta nu întâmplător în zona culoarului Lachin, de trecere către Armenia.
Condiții specifice și limitele de transpunere a Declarației de la Shousha în relațiile dintre București și Chișinău
Declarația este un acord între două state, Turcia și Azerbaidjan. Despre care se spune că sunt același popor și se face referire la recunoașterea frontierelor pe baza acordului de la Kars, din 13 octombrie 1921. În rest, legăturile culturale, spirituale, ale aceluiași popor sunt reafirmate pe tot cuprinsul Declarației. Nu mi-aș imagina, însă, vreodată că un asemenea acord ar putea fi semnat între România și Republica Moldova. Chiar dacă multe idei pot fi utile și interesante și s-ar putea regăsi, sub alte forme, în alte categorii de documente bilaterale.
Da, avem două state marcate de prietenie, frățietate, același popor în două state. Dar relațiile cuantificate cu atenție rămân cele între două state independente care nu doresc să marcheze, cu preponderență din partea azeră, lipsa de simetrie între ele. E adevărat că, în cazul dat, relația între Turcia și Azerbaidjan este incomparabil mai echilibrată financiar, strategic, economic, energetic și militar decât cea dintre România și Republica Moldova. Avem aici o simbioză între cele două state, iar referirile la lumea turcică sau la cultura și istoria comună au alt tip de relevanță – cea a coexistenței într-un fost imperiu căruia i-au aparținut – nicidecum apartenența unei singure țări sau stat național.
Diferențele fundamentale continuă prin independența reală și sustenabilitatea statului azer, care poate funcționa independent după găsirea resurselor importante de petrol și gaze din Caspică, dar mai ales după dezvoltarea Coridorului Sudic European, despre care se vorbește în mod repetat în document, ca interes comun și nevoie de dezvoltare mai departe. Pentru că Turcia este dependentă de aceste resurse și de tranzitul spre Europa, dar mai ales de aprovizionarea din Azerbaidjan, din Caspica și din viitorul coridor Est-Vest Marea Neagră-Marea Caspică(la care se face de asemenea referință, dar cu mențiunea componentei ce trece prin cele două state) respectiv din Turkmenistan și țările turcice din Asia Centrală. Spre dezamăgirea și neplăcerea Moscovei, am putea să spunem noi.
Altfel, Declarația a apărut, formal, după încheierea conflictului din Nagorno Karabakh – el este departe de a se fi încheiat, dar aceasta e abordarea oficială la Baku și Ankara, pentru că partea cea mai importantă a teritoriului azer a fost recâștigată. Totuși, ambele state clamează și, într-o oarecare măsură și au, relații bune, prietenești și cu Rusia. De ce nu ar fi Rusia stat terț invocat în acord, sau Iranul? Sau chiar Armenia, dacă e să privim nenumăratele referiri la coridoarele de transport și mai ales la coridorul Zanghezuri dintre granița vestică a Nagorno-Karabakhului azer și exclava Nakhchivan? În viitor, orice e posibil, iar această deschidere limitează reacțiile confruntaționale legate de Declarația comună.
Domeniile de cooperare strategică invocate și menționate sunt cel puțin la fel de relevante. Lecțiile învățate din această Declarație comună privesc coridoare de transport, ancorarea celor două state între ele și legarea puternică prin sistemul de investiții comune, prin instituționalizarea cooperării la diferite niveluri – economic, comercial, tehnico-științific, educație și învățământ, cultură, limbă. O formulă ce implică și relații strategice, și coridoare de transport, și cooperarea energetică deplină, formule interesante și pentru ancorarea Republicii Moldova la România și Occident.
Strategia de abordare a comunalității cu menținerea identității
Firește că baza de substanțiere istorică și tradiția regională e la fel de importantă. Acordul de la Kars prevede în sine menținerea unor regiuni autonome precum Adjaria musulmană, cu administrație autonomă în cadrul Georgiei, ca și cazul Nakhchivanului, exclavă parte a RSS Azerbaidjan, ba chiar republică sovietică în sine în variantă rusă/sovietică de înțelegere a ideii de republică ca autonomie și nu stat unional, cu atât mai puțin stat independent. În plus, recunoașterea explicită a existenței unor interese naționale distincte, și a unor alte categorii de interese ce trebuie respectate și exercitate independent este, de asemenea, relevantă. Și politica externă distinctă a fiecărui stat pentru a-și atinge și obține realizarea acestor interese diferite și separate este relevantă pentru Declarația -acord.
Turcia s-a ferit să marcheze în declarație faptul că ar fi vorba despre o alianță militară per se. Fie că a fost vorba despre evitarea confuziei privind alianța militară fără a discuta de NATO, alianța din care faci deja parte, fie că e vorba chiar despre limitele de asumare a unor forme de garantare reciprocă, în fapt de garantare a securității și apărării Azerbaidjanului, și chiar a apărării comune, cert este că abundența de trimiteri la limitele Chartei ONU și la dreptul internațional marchează și diferențe de abordare și nevoia de a se pune la adăpost de angajamente excesive, pe care nu le-ar putea ține.
Documentul are referire directă la trupele turce de pe teritoriul azer și la Centrul de monitorizare din teritoriile eliberate, la rolul Turciei pe această dimensiune – Rusia nefiind deloc pomenită, deși e parte a Centrului de monitorizare, iar pe teren e singura care deține trupe și prezență militară în nordul Nagorno-Karabakhului controlat de armeni. Nu există referiri la garanții, iar fuga de ideea unui acord propriu-zis ar putea avea o semnificație. Vom vedea dacă nu cumva declarația va avea și o transpunere într-o formulă de Acord de Alianță propriu zis, care va veni ulterior.
Turcia a optat pentru creșterea capacității militare proprii a Azerbaidjanului, pentru asistență în multiple moduri – de la pregătirea personalului, antrenarea trupelor și exerciții comune până la achiziția și producția de capabilități militare comune. Nu pentru alianță și prezență militară turcă, afirmată direct, pe teritoriul azer. Nu apare nicăieri, cum ziceam, nici apărarea teritoriului aliat sau măcar garanții de securitate și apărare. Doar cooperare profundă, extinsă, consultări constante, întrepătrundere instituțională, cu spațiu de interese individuale liber definite și urmărite și în materie de politică externă.
Astfel, Declarația nu este un iritant direct pentru terți. Nici pentru puterile din regiune – Rusia și Iranul, ultimul nemulțumit de extinderea controlului turc la frontierele sale, în perspectiva coridorului care ar lega Turcia, Nakhchivanul și regiunile azere, respectiv Nagorno-Karabakhul azer, la nordul frontierei sale. Nici Georgia, care se anunță lesne drept un terț implicat, urmare a parteneriatului strategic trilateral Azerbaidjan-Georgia-Turcia și a nenumărate investiții în infrastructură și culoare de transport.
Nici Armenia însăși nu ar trebui să se simtă vizată, chiar dacă diaspora armeană va continua să pună sub semnul întrebării atât acordul de la Kars cât și frontierele istorice, iar Erevanul resimte războiul de 44 de zile ca o înfrângere majoră și un atac la unul dintre miturile fondatoare ale statului armean post-sovietic – victoria în războiul cu Azerbaidjanul și deținerea Nagorno-Karabakhului și a 7 districte azere înconjurătoare – alături de primul stat creștinat, locul unde a fost chinuit Prometeu înlănțuit, pentru că a dat Focul Omenirii și locul unde a eșuat Noe cu Arca când a apărut pământul, după Potop. Fiecare dintre acestea contestat, la rândul său, de istorie, de geografie sau de granițele actuale, care lasă Araratul pe teritoriul Turciei, chiar dacă e simbolul național al Armeniei.
