Nivelul mediu de competență civică în materie de politică externă e un indicator al vitalității democratice. Dacă cetățenii unui stat suveran și liber se implică – prin vot și dezbateri publice – în construcția relațiilor sale internaționale, politica externă a statului respectiv câștigă legitimitate și transparență, suplețe și direcție, substanță și forță. Nu stăm prea grozav din acest unghi. Politica externă e lăsată pe seama elitei politice și diplomatice – ca principali actori naturali ai proceselor din această sferă, dar interesul public pentru acțiunea externă a României e mai curând scăzut și sporadic. Există totuși o rețea de ONG-uri care caută să încurajeze mai intensa participare a cetățenilor români la proiectele de politică externă, prin acțiuni pedagogice și producția de analize în ton cu evenimentele. Aș aminti în acest sens Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) – un forum de experți non-partizani și pro-europeni, la care am aderat bucuros și care a câștigat deja o anumită vizibilitate (inter)națională. Acțiunea diplomatică seamănă cu o lentilă bifocală. Pe de o parte, avem relațiile bilaterale, de la stat la stat, desfășurate prin ambasade, consulate generale, institute culturale etc. Pe de altă parte, lucrăm în formate multilaterale. ONU și sistemul agențiilor afiliate reprezintă singurul forum universal. În rest, fiecare stat e parte dintr-o constelație de aranjamente regionale. Geometria acestor apartenențe marchează identitatea strategică a fiecărui actor statal, oferindu-i simultan un profil geografic, axiologic și geopolitic distinct. România post-comunistă a aderat la NATO (pentru securitatea colectivă Nord Atlantică), la UE (unde accesul la piața internă UE și exercitarea libertăților de circulație sunt acordate în schimbul menținerii standardelor democratice și a statului de drept), dar ia parte la numeroase alte organizații, de la Consiliul Europei și Organizația Mondială a Comerțului, până la formulele strict regionale, de tipul Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră. Multilateralul e genul proxim al bilateralului, implicând adesea relații de subsidiaritate și coordonare complexă, în jurul unor valori agreate. Nu poți pune tot ce vrei, bunăoară, în relația dintre două capitale a unor state membre UE, ambele fiind condiționate de așa-numitul acquis comunitar și de principiul non-revizuirii frontierelor. Interdependența dintre nivelul multilateral și cel bilateral poate stimula sau, dimpotrivă, inhiba agenda statelor-membre: acestea pot impulsiona diferite procese sau au, la o adică, scuza inerției, sub pretextul direcției stabilite de alții, mai puternici și mai activi. Dacă societatea civilă e atentă și competentă în materie de politică externă, ea poate evalua – și corecta – periodic riscul demobilizării, de care nici România nu e scutită. Fapt e că ancorarea României în Occident mai are de parcurs câțiva pași: primirea în Schengen, în zona Euro și în OCDE. Această ultimă structură interguvernamentală – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – include 38 de state care cumulează 80% din PIB-ul global, posedând economii de piață funcționale, dar și democrații consolidate. Instituția are sediul central la Paris (plus birouri la Berlin, Mexico, Tokyo & Washington) și s-a dezvoltat pe baza Planului Marshall de reconstrucție a Europei postbelice (de unde și ponderea decisivă a SUA în politica ei de extindere). Ca think-tank de top al statelor dezvoltate, OCDE s-a dovedit, de șase decenii, un inegalabil furnizor de soluții și multiplicator de bune practici pentru toate guvernele, cărora le oferă cea mai solidă expertiză sectorială asupra dinamicilor economice, financiare, tehnologice, administrative și educaționale. OCDE publică anual între 300 și 500 de rapoarte (în engleză și franceză – cele două limbi oficiale). Toate aceste documente sunt remarcabile prin rigoare, claritate și cuprindere, așa că merită consultate sistematic pe site-ul organizației. Să nu disperăm: state ex-comuniste precum Polonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia și Cehia fac deja parte din OCDE. Noi ne aflăm încă în procesul de aderare, iar Guvernul României (nu doar cel actual, desigur) a stabilit relații cu această organizație, primind sugestii consistente în domenii precum liberalizarea economiei, inovație, creșterea productivității, scăderea șomajului, flexibilizarea pieței de muncă, IMM, agricultură, transporturi, optimizare fiscală, educație, statistică, mediu și bună guvernanță. Când vom fi admiși în OCDE – să sperăm că la proxima rundă de extindere – vom putea fi siguri că România s-a despărțit definitiv de trecutul ei totalitar, care a menținut-o atâta vreme în subdezvoltare, opresiune și opțiuni strategice dezastruoase.
