Într-o vreme, filologia cerea să știi limbi clasice, istoria limbilor moderne studiate, lingvistică serioasă, să editezi texte și să analizezi forme, opere și curente literare, să cunoști istoria literaturilor etc.
Filosofia (inclusiv cea politică) propunea studiul marilor gânditori și istoria ideilor, și cerea o bună instrucție filologică, pentru a avea acces la textele originale.
Istoria era de neconceput fără arheologie și epigrafie, sau fără capacitatea de a citi și edita documente de arhivă în latină sau în limbi vernaculare. Și ea se baza pe filologie în acest sens, așa cum filologia se baza pe istorie.
Teologia depindea de toate acestea, întrucât îmbina hermeneutica textului biblic (ebraic, grec și latin), istoria Bisericii, a liturghiei, și a artei sacre, dar și a dogmelor, și opera cu bisturiul ascuțit de metafizică.
Într-o bună educație umanistă, metoda istorico-filologică era indispensabilă și pentru filosof sau teolog, iar istoria ideilor era la fel de importantă pentru toți. Cu toții aveau minima cultură teologică a savantului care opera într-o cultură fasonată de creștinism.
Astăzi, aceste venerabile discipline sunt dislocate de un soi de învățământ politico-ideologic “progresist”, exprimat printr-un limbaj de lemn capabil să se autogenereze în divorț total față de rațiune, printr-un soi de dicteu automat al consensului ideologic și al conformismului tâmp. O adunătură de galimatii și bizarerii sprijinite pe cârjele sufixelor (diverse -isme și -ități) și mai ales ale prefixelor (post-, de-, meta-, trans-, inter-: cam tot ce s-a reținut din greacă și latină) au înlocuit discursul filologic, istoric sau filosofic, terorizând conferințele, poluând reviste ilizibile și deturnând studenții de la studiul onest al marilor texte, autori, evenimente și idei înspre ventilarea urii de sine și demolarea culturii înalte.
Să nu ne mirăm dacă scade numărul tinerilor cultivați, cu gust și discernământ, și crește cel al activiștilor confuzi.
Adrian Papahagi
