În ultimele 6 luni s-a precizat o strategie de rupere a Europei, ca să nu mai vorbim de relaţiile euroatlantice, bazată pe escaladarea până la inacceptabil a relaţiilor tensionate cu Rusia.
Principiul escaladării pentru dezescaladare este cunoscut de multă vreme. Însă utilizarea sa pentru a adânci faliile dintre statele europene în privinţa raportării la statele problemă supuse sancţiunilor – Rusia, Belarus, Iran – era mai puţin sesizabilă până la ultimele dezbateri europene în privinţa sancţiunilor la adresa Belarusului şi mai ales a Rusiei, când poziţionări neconvenţionale de acceptare a limitelor sancţiunilor şi de asumare a şantajului escaladării pentru dezescaladare au fost deja semnalate de către statele europene.
DILEMA DE SECURITATE, ESCALADAREA PENTRU DEZESCALADARE ŞI SPECULAREA LIPSEI DE APETIT PENTRU CONFRUNTARE A STATELOR EUROPENE
Escaladarea pentru dezescaladare este un principiu ce ţine, cumva, de dilema de securitate. În cazul al doilea, perceperea unui vecin ca producând ameninţări la adresa propriei populaţii şi teritoriu determină o creştere a înarmării, pentru apărare. Însă aceasta este considerată de vecinul în cauză o ameninţare la adresa sa, de unde spirala escaladării este lansată. Soluţia dilemei securităţii este dialogul şi controlul armamentelor, transparenţa exerciţiilor şi a mişcărilor de trupe şi capabilităţi în zona de frontieră, transparenţa strategiilor de securitate şi a doctrinelor de apărare. Într-un cuvânt, desescaladarea forţată.
Plecând de la dilema de securitate, procedura escaladării pentru dezescaladare este cea care profită de această secvenţă şi care presupune că, odată ce escaladezi tot mai mult un conflict, la un moment dat, adversarul tău va abandona această cursă şi va alege, în schimb, negocierea şi dezescaladarea, pentru că apropierea de conflictul deschis va stârni nervozitatea şi reacţii interne pe care nu şi le poate permite tocmai pentru că nu-şi poate asuma perspectiva războiului în care să fie acuzat că e sursa sau declanşatorul, în parte egală cu agresorul prezumat. Practic e un joc de-a cine clipeşte primul, cel care declanşează metoda escaladării mizând din start pe refuzul, lipsa de voinţă şi de susţinere pentru declanşarea războiului, a conflictului militar deschis, din partea oponentului său.
Nimeni nu-şi doreşte un război deschis. Doar că statele autoritare şi militarizate, acolo unde există o formă de verticală a puterii, preferă jocurile strânse, cu mize mari, cu riscuri majore, pe care statele democratice, dependente de decizii luate de către întreaga populaţie, de vot, de transparenţă şi decizie prin consens naţional, şi le pot permite mai greu. Nu întâmplător, în această ordine de idei, chiar Joe Biden, Preşedintele Statelor Unite, a inclus în Ghidul Interimar pentru Strategia de Securitate Naţională asumarea unor riscuri crescute de controversă şi divergenţe mergând până la conflict, dar excluzând căderea în confruntare militară, tocmai pentru că a fost identificată această vulnerabilitate auto-creată care se bazează pe apetitul redus al statelor democratice şi al cetăţenilor lor de a utiliza resurse în conflicte armate.
LECŢIA ESCALADĂRII PENTRU DEZESCALADARE ÎN CAZUL SANCŢIUNILOR
Sancţiunile internaţionale sunt un instrument liberal, care ţine de ideea interdependenţei dintre state şi se referă la capacitatea de a înlocui o reacţie punitivă de recurs la forma armată prin instrumentarul sancţiunilor. El se bazează, cu preponderenţă, pe nevoia statelor autoritare vizate de a avea comerţ şi pe dependenţa lor de produsele occidentale, de pieţele occidentale. În plus, se bazează pe capacitatea economiilor liberale de absorbţie a unor şocuri generate de aceste sancţiuni, de adaptare şi redirijare a comerţului în aşa fel încât să reducă, prin adaptabilitate, costurile interne. Şi pe o realitate: statele autocratice nu sunt autosuficiente, ci sunt dependente de cele democratice – China de SUA şi Europa, Rusia de Europa, în primul rând.
Pe dimensiunea sancţiunilor, am văzut deja statele sancţionate şi statele problemă respingând de plano aceste sancţiuni, dar chiar provocând noi şi noi sancţiuni prin comportamentul dictatorial care ignoră şi regulile şi sfidează elementele de sancţionare aflate la dispoziţia democraţiilor care nu includ conflictul militar deschis. Aşa am văzut Rusia acumulând dosarele de contencios în raport cu Occidentul, de la ingerinţă în alegeri la utilizarea armelor chimice militare – Novichiok – represiunea la adresa opoziţiei, executarea disidenţilor peste hotare, război informaţional şi alterarea spaţiului public al statelor occidentale, toate amplificate la maximum pentru a impinge escaladarea la un nivel inacceptabil pentru statele democratice.
Şi am văzut, cu ocazia ultimului Consiliul European informal, în chestiunile vizând Belarusul, dar mai ales Rusia, primele luări de poziţie în acest sens. Franţa, prin vocea Preşedintelui Macron, a ridicat problema limitelor sancţiunilor care devin inutile şi a cerut Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă, Joseph Borrell, să prezinte la viitorul Consiliu European din iunie, având drept temă tot Rusia, un set de politici alternative ale UE în raport cu acţiunile administraţiei Putin. Este o formulă care a ridicat suspiciuni şi nedumeriri la nivelul publicului deoarece, după umilirea unor oficiali europeni de către Moscova, inclusiv a preşedintelui Parlamentului European, David Sassoli, au lipsit sancţiunile de retorsiune, a lipsit, în fapt, orice reacţie a UE la nivelul Consiliului European.
DE LA COSTURI ECONOMICE ŞI POLITICE ALE UNOR MEMBRI, LA NERESPECTAREA PRINCIPIILOR ŞI VALORILOR COMUNE ŞI FALII MAJORE ÎN UE
Vom vedea ce soluţii găseşte Uniunea Europeană pentru a contracara această tactică a adâncirii divergenţelor dintre statele europene şi a faliilor vizând politicile faţă de Belarus, dar mai ales Rusia. Nu pentru că statele europene nu ar gândi la fel, ci pentru că escaladarea a atins, la nivelul sancţiunilor, un nivel care pune deja în cauză relaţiile economice ale acestor state şi interesele politice în relaţiile cu Moscova. Iar costurile economice şi politice sunt respinse de către conducerile acestor state care anunţă atingerea pragului critic în escaladarea pe această dimensiune, a sancţiunilor economice şi comerciale, şi solicită o dezescaladare şi o mutare a presiunilor pe alte dimensiuni.
Unii ar spune că aceste state deja au clipit, s-au pliat şi au răspuns şantajului Rusiei la acest nivel. Cert este că perspectiva reclamă noi abordări pentru menţinerea unităţii UE, în timp ce aceste state trebuie ele însele să reflecteze asupra acceptabilităţii unor costuri proprii pentru a salvgarda principiile şi unitatea europeană, şi mai ales asupra nevoii de a impune costuri statelor problemă. În caz contrar, aceasta va deveni o practică uzuală, când escalaezi la maximum bazându-te pe lipsa de apetit de a asuma costuri şi pe precedentul renunţării la întărirea unor linii roşii ce ţin de respectarea propriilor principii şi valori, ca să nu mai vorbim despre dreptul internaţional public, acordurile internaţionale sau angajamentele la care este parte fiecare din statele problemă supuse sancţiunilor.
Iar Rusia lui Putin, ca şi celelalte state deja paria în raport cu Europa, pot folosi aceste instrumente dincolo de nivelul de gândire al statelor democratice. Aşa cum a procedat Belarusul deturnând o aeronavă pentru a captura un disident al regimului Lukashenko care-l sfida din străinătate, profitând de survolul spaţiului aerian Belarus de către aeronava în care se afla acesta. Pentru că, altfel, e dificil de rezistat şi argumentelor pe această dimensiune: Iranul e în aceeaşi situaţie, ba a doborât un avion de linie crezând că e o rachetă americană, şi totuşi survolul spaţiului său aerian e acceptat, în timp ce Belarusul este ocolit cu tot spaţiul său aerian pentru o vină mai redusă, aceea de aducere la sol, sub un fals pretext, a unui avion de linie pentru a aresta un disident care se afla la bord.
Deşi par diferite, vorbim despre fapte la fel de grave, iar dacă Iranul a ucis oameni din zborul ucrainean fără intenţie, acţiunea Belarusului este una intenţionată, reprobabilă, şi mai gravă, punând în pericol toţi pasagerii zborului Atena-Vilnius, ameninţându-i cu doborârea avionului prin prezenţa MIG-ului în coada sa şi o manevră şi operaţiune atât de riscante pentru o ambiţie şi un motiv emoţional ale lui Lukashenko. Care şi acesta e o dovadă de ambiţie şi escaladare pentru dezescaladare. Cu atât mai reprobabilă acţiunea şi mai sancţionabilă internaţional!
Mai există o problemă, care trebuie considerată cu atenţie. La nivel teoretic, principiul escaladării pentru dezescaladare include prezumţia că partea problemă, cea aflată în culpă, care escaladează, nu ar avea interes şi nu ar recurge la forţa armelor pentru a declanşa un conflict militar real, un război. Şi dacă şi această linie este depăşită? Poate cineva să garanteze – la câte limite şi linii roşii în respectarea dreptului internaţional au fost depăşite în ultimele luni – că nu ne vom confrunta şi cu această depăşire definitivă, majoră, ireversibilă a liniei care duce spre război?
