2 martie: Comemorăm 26 de ani de la războiul Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova

Sfârşitul anilor  ’90. Republica Moldova, pe atunci încă RSSM, era lovită de acţiuni de separatism în zona de sud şi regiunea de est. În timp ce planul de “creare a aşa-numitei republici găgăuze” şchiopăta, focarul separatismului este transferat şi în stânga Nistrului. Până a se ajunge la un război în toată regula, pe fundalul mişcărilor de renaştere naţională a basarabenilor, regiunea de est clocotea de mişcări secesioniste inspirate de Moscova.

Pe parcursul anului  ’89 încep ample mişcări de nesupunere faţă de autorităţile de la Chişinău, manifestări împotriva limbii române şi alfabetului latin. Pe 2 septembrie 1990, la Tiraspol, este proclamată aşa-zisa “republică moldovenească sovietică socialistă nistreană”. Pe 17 septembrie este dat jos tricolorul de pe sediul comitetului executiv raional Dubăsari şi arborat steagul separatist. Prin asemenea acţiuni instigatoare, cei de la Kremlin încercau cu orice preţ să provoace vărsări de sânge, ceea ce nu le-a reuşit în sudul republicii. Continuând provocările, şi-au atins scopul. Prima confruntare sângeroasă a avut loc pe 2 noiembrie 1990 pe podul de la Dubăsari, soldată cu trei morţi şi peste 40 de răniţi de ambele părţi.

În timp ce pe malul drept abia se forma Ministerul de Interne, la Tiraspol, construcţia armatei era, în linii mari, finalizată. Suportul venea direct de la comandantul armatei a 14-a, care asigura forţele secesioniste cu ofiţeri, arme şi muniţie. Aşa-numitele forţe armate ale Tiraspolului aveau un efectiv de peste 20 de mii de oameni, plus efectivul de 6 mii 500 de soldaţi ai armatei ruse. Chişinăul putea miza doare pe cele câteva mii de poliţişti.

Între timp, provocările continuau. Pe 13 decembrie, 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, un grup de gardişti deschid focul asupra poliţiştilor moldoveni. Trei au decedat pe loc, al patrulea s-a stins la spital. Din decembrie 1991 până în martie 1992, au fost înregistrate 57 de acţiuni criminale ale separatiştilor în raport cu poliţiştii. Chişinăul privea pasiv la toate astea.

1 martie 1992. Gardiştii şi cazacii înscenează o bătaie în oraşul Dubăsari pentru a atrage poliţia subordonată Chişinăului, în ambuscada pregătită. Şeful interimar al comisariatului de poliţie Igor Skripcenco, venit la faţa locului, este împuşcat. Ulterior, sediul poliţiei este atacat, iar poliţiştii rămaşi, luaţi prizonieri şi maltrataţi. A doua zi, pe 2 martie, Republica Moldova devine membru al ONU. A fost ziua când începe războiul propriu-zis. În zilele următoare, la Tiraspol sosesc mii de cazaci în ajutorul separatiştilor.

Pe parcursul următoarelor săptămâni sunt semnate câteva acorduri de încetare a focului, dar încălcate de fiecare dată de separatişti. Pe 20 martie 1992, la Summit-ul OSCE de la Helsinki, este creat un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului, format din Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina. Paralel, forţele separatiste continuă atacul cu armament greu a mai multor localităţi. În luna aprilie armata rusă se implică direct în război.

La începutul lunii aprilie, poliţiştii moldoveni încearcă să elibereze oraşul Tighina. Încercare eşuată. În luptă cad opt poliţişti.
2 aprilie 1992. Comandantul Armatei a 14-a adresează un ultimatum Chişinăului. Să-şi retragă forţele militare la 15 km de Tighina pe care voia să o controleze în totalitate. Pe 5 aprilie 1992, în oraş intră 20 de blindate ale Armatei a 14-a, având arborat drapelul Federaţiei Ruse. Pe 19 mai, şeful Apărării de la Moscova ordonă mobilizarea şi pregătirea de luptă a tuturor unităţilor militare ale Armatei a 14-a, motivând că regiunea transnistreană ar fi pământ rusesc care trebuie apărat. Ostaşii noştri aveau în faţă una dintre cele mai puternice armate din lume.

Alături de poliţişti, în linia întâi, erau şi voluntarii veniţi din mai multe regiuni ale republicii.

Având susţinerea televiziunii ruse de stat, separatiştii instigau la ură şi insuflau o stare de psihoză printre locuitorii din stânga Nistrului, fluturând cu ideea unirii cu România.

Iată ce spunea, însă, un cetăţean de naţionalitate rusă, cu mintea lucidă: “Eu sunt de naţionalitate rus, dar nu afirm că trebuie să conduc cu toţi. Nu. Am venit în republică, dar să mă ierte Dumnezeu, eu nu cunosc limba “moldovenească”, dar eu copiilor mei le spun: “Învăţaţi limba “moldovenească”. În orice ţară unde te afli trebuie să-i cunoşti limba”.

Cazacii şi gardiştii, potrivit mărturiilor celor care au reuşit să fugă din calea războiului, recurgeau la crime greu de imaginat. Îşi băteau joc de băştinaşi, apoi, la televiziunea rusă, prezentau cadavrele ca atrocităţi comise de poliţia moldoveană.

Vărsarea de sânge a fost oprită pe 21 iulie 1992. Preşedintele de atunci al Republicii Moldova Mircea Snegur şi liderul de la Kremlin Boris Elţîn îşi pun semnăturile pe aşa-numita convenţie cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat de pe Nistru. Chişinăul era silit să accepte documentul. Altă cale nu era.