În noaptea dintre 12 și 13 august 1961 a început construcția Zidului Berlinului, unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Războiului Rece. Construcția a început când autoritățile RDG au închis granița dintre Berlinul de Est și Berlinul de Vest, iar trecerea frontierei a fost declarată ilegală. Mai întâi a fost instalat un gard din sârmă ghimpată, după care în decursul a trei zile a fost pusă fundația zidului de beton.
În 1949, Germania a fost în mod oficial divizată în două țări:Republica Federală, de partea occidentală, și Republica Democrată, de partea sovietică. Berlinul, aflat în interiorul RDG, și-a păstrat vechiul statut și zonele de ocupație distincte. Însă ca oraș controlat pe jumătate de puterile occidentale, o insulă democratică în interiorul unei țări comuniste, Berlinul a devenit un ghimpe în coasta sovieticilor.
Libera circulație dintre Berlinul de Est și Berlinul de Vest le-a permis locuitorilor din RDG să vadă cum se trăiește în zona occidentală și, atrași de nivelul de trai de aici, să părăsească Germania comunistă. Se estimează că circa 2, 7 milioane de oameni au părăsit RDG între 1949 și 1961. Pentru economia unei țări ce se refăcea de pe urma unui război devastator, acest exod către Vest a creat foarte mari probleme, mai ales în condițiile în care jumătate din acești oameni erau tineri sub 25 de ani. Din cauza acestei migrații masive către vest, economia Germaniei democrate a ajuns la începutul anilor ’60 la un pas de colaps.
De aceea, conducerea Partidului Comunist a decis că trebuie să ia măsuri pentru a pune capăt migrației către vest. Ideea zidului nu a apărut în august 1961, ea fusese deja vehiculată, însă în iunie 1961 Walter Ulbricht, conducătorul RDG, declara că nimeni nu avea intenția de a construi un zid. Cu toate acestea, pe 12 august, Consiliul de Miniștri al RDG declara că „pentru a pune capăt activităților ostile ale forțelor revanșarde și militariste din Germania de Vest, precum și din Berlinul de Vest”, vor fi instituite controale la granițele RDG, inclusiv la granița cu sectorul de vest al capitalei. De fapt, măsura nu avea ca scop protejarea populației Germaniei de Est în fața acestor activități ostile, ea era îndreptată împotriva cetățenilor, cărora nu li s-a mai permis trecerea frontierei.
Primele bariere au fost ridicate în dimineața zilei de 13 august. Berlinezii au fost șocați când s-au trezit în acea dimineață de duminică;ceea ce fusese până cu o zi înainte o graniță fluidă se transformase într-o frontieră rigidă, foarte strict păzită. Circa 60.000 de oameni din RDG care lucrau în Berlinul de Vest s-au trezit că nu mai pot merge la muncă;mii de familii au fost despărțite de ridicarea zidului, iar oamenii care au rămas în mod întâmplător să doarmă la cineva în partea cealaltă a orașului au rămas blocați acolo, de partea cealaltă a zidului.
Pe parcursul celor 28 de ani de existență, Zidul a trecut prin mai multe etape. Ceea ce a început ca un simplu gard din sârmă ghimpată s-a transformat într-o graniță complexă, extrem de rigidă și foarte bine apărată. În 1989, în fața Zidului, de partea estică, exista o zonă de aproape 100 de metri în care nu putea pătrunde nimeni, numeroși soldați care patrulau de-a lungul zidului 24/7, tranșee ce nu permiteau trecerea vehiculelor, garduri electrive, sisteme de iluminare sofisticate, turnuri de veghe, buncăre și terenuri minate.
Cu toate acestea, unii oameni au reușit să treacă zidul. Se estimează că aproximativ 5000 de oamani au reușit să fugă din Berlinul de Est în Berlinul de Vest. Au existat însă și numeroase cazuri în care tentativele nereușite de evadare se soldau cu morți, din moment ce soldații aveau voie să împuște fără avertisment pe oricine încerca să treacă zidul.
Berlinezii au așteptat 28 de ani pentru a putea traversa din nou granița liberi. În urma unei decizii neașteptate luate de oficialii comuniști, în seara zilei de 9 noiembrie 1989, primii oameni au trecut nestingheriți granița dintre cele două zone ale orașului.
